„Luna de miere” este o expresie arhicunoscută ca sens, dar despre ale cărei origini se știu mai puține lucruri. În toate limbile în care se folosește („honeymoon”, în engleză, „lune de miel”, în franceză, „luna de miel”, în spaniolă, „Flitterwochen”, în germană etc.), se referă la perioada imediat următoare nunții, în care cuplul căsătorit își celebrează sărbătoarea în intimitate, adeseori alegând să călătorească, în acest răstimp, în locuri romantice sau exotice.
Astăzi, luna de miere este văzută ca o oportunitate pentru cuplurile noi de a sărbători începutul vieții lor împreună, departe de stresul și obligațiile cotidiene. Dar în spatele acestei sărbători se află o istorie bogată, plină de simboluri și tradiții. Reflectând la aceste tradiții, cuplurile pot găsi inspirație pentru a-și personaliza propriile experiențe, îmbinând modernitatea cu elemente tradiționale.
Pentru mai multe informații despre modul corect de exprimare și tradiții, consultați articolul nostru despre cum este corect: deseară sau diseară. Acesta poate oferi o înțelegere mai profundă a modului în care limbajul nostru reflectă și modelează tradițiile culturale.
În privința originii expresiei „Luna de miere”, o ipoteză este aceea că ar proveni din Orient, fiind consemnată pentru prima dată în cartea „Zend Avesta”, o colecție de texte sacre, atribuită profetului iranian Zarathustra/Zoroastru (628-551 i.Hr.), fondator al „zoroatrismului”, religia oficială a perșilor.
În timp ce explorăm originea lunii de miere, descoperim că tradițiile și semnificațiile variază semnificativ de la o cultură la alta. Conceptul de lună de miere nu este doar o simplă vacanță post-nupțială, ci un simbol al uniunii și speranței într-un viitor comun. Acest simbolism are rădăcini adânci în istorie, reflectând obiceiuri și credințe care datează de mii de ani.
Scriitorul francez Voltaire, în „Zadig”, o povestire filosofică inspirată dintr-un text persan, intitulat „Călătoriile și aventurile celor trei prinți din Serendip”, pomenește de această origine orientală a expresiei, într-o frază referitoare la personajul principal: „Zadig considera că prima lună de căsătorie, așa cum este descrisă în cartea Zend Avesta, este luna de miere, iar a doua este luna absintului (luna de pelin)”, mesajul fiind că armonia și fericirea căsătoriei sunt de scurtă durată.
Expresia „Luna de miere” are legătură și cu obiceiul de pe vremea faraonilor, regii Egiptului antic, despre care se spune că, atunci când se căsătoreau, timp de 28 de zile după nuntă consumau o băutură pe bază de miere și propolis, pentru a se simți fericiți și puternici.
De altfel, în memoria culturală a multor popoare antice s-a păstrat această informație că exista obiceiul ca tinerii căsătoriți să bea, în fiecare zi, o lună după nuntă, hidromel sau „mied”, o băutură obținută prin fermentația alcoolică a mierii de albine cu apă. Așa se întâmpla, de exemplu, în Babilon (mileniul al II-lea i.Hr.), în Mesopotamia, pe malul Eufratului, dar și la hinduși, chinezi etc.
În Europa, cea mai veche consemnare a expresiei „Luna de miere” se află într-o carte de proverbe a scriitorului englez John Heywood, din 1546, făcând aluzie la conotațiile metaforice asociate băuturilor dulci, cu miere sau zahăr, consumate în timpul și după ceremoniile nupțiale, considerându-se că acestea aveau efecte afrodiziace.
De-a lungul timpului, în funcție de cultură, religie, tradiții, acestei perioade care marchează un moment fundamental al vieții – căsătoria – i s-au asociat și alte obiceiuri, cele mai multe vizând abolirea temporară a constrângerilor/regulilor din viața de zi cu zi.
Evreii care se căsătoreau, de pildă, erau scutiți de serviciul militar timp de un an, iar o săptămână după nuntă mirii nu aveau voie să muncească nimic, ci doar să meargă în vizită la rude și la prieteni, în fiecare zi un cor cântându-le șapte binecuvântări tradiționale. Abia după această săptămână se puteau bucura de „Luna de miere”.
La evrei, dar și în India, în țările arabe, tinerii căsătoriți își făceau un tatuaj cu henna, o substanță colorantă naturală, extrasă din frunzele unor arbuști, și până când tatuajul nu dispărea de la sine, mireasa nu avea voie să se ocupe de treburile casnice.
Mai târziu, începând cu secolul al XIX-lea, în țările europene, prima dată în Marea Britanie, „Luna de miere” s-a asociat cu ideea de călătorie de nuntă, astfel încât tinerii să se bucure de moment, uneori alături de alți membri ai familiei sau alături de prieteni care nu au putut fi prezenți la nuntă.
Abia în perioada Belle Epoque (de la sfârșitul secolului al XIX-lea, până la Primul Război Mondial), „Luna de miere” a dobândit sensul modern, însemnând posibilitatea tinerilor de a se elibera, fie și temporar, de familie. Chiar în noaptea nunții aceștia părăseau petrecerea pentru a prinde un tren sau un vapor spre destinații de călătorie romantice – Roma, Veneția, Verona, Riviera Franceză etc.
Astăzi, „Luna de miere”, călătoriile de nuntă au devenit tot mai sofisticate, dar, dincolo de gusturi, dorințe și posibilități, semnificația fundamentală a acestui moment, pe care oamenii au simțit nevoia să-l celebreze ritualic, încă din antichitate, rămâne valabilă – marcarea unui moment important din viață și crearea unui context în care îndrăgostiții să se bucure, să fie fericiți, să-și poată exprima sentimentele cu plenitudine, să aibă un început al vieții în doi de bun augur.
