Pe când noi, oamenii, căutăm în zadar, în exterior, liniștea conferită de regăsirea “Sinelui”, mai sunt cei care, cu răbdare, au găsit-o ascultându-și acea voce lăuntrică, acea voce a “Sinelui”. Și, în adorația lor, au preferat să și-l abandoneze Dumnezeului interior. Un gest suprem de mărinimie! Sub robe negre, dar unde inima lor strălucește mai tare decât orice loc descoperit, ei și-au ales titulatura de Fii ai Domnului.
Fiii Domnului sau monahii mănăstirii Sitaru, din județul Ilfov, trecuți, de -a lungul veacurilor, prin grele încercări nu si-au oprit o clipă dorința de adoratie. Începând cu anul 1802, cutremurul din Țara Românească a dărâmat turla mănăstirii. Dar ei nu s-au oprit aici. În anul 1864, activitatea monahilor, a fost marcată de legea secularizării averilor mănăstirești. Documentele atestă însă că activitatea nu a fost întreruptă nicio clipă. Cu un personal redus, viața și-au încredințat-o continuării activității bisericești. Printr-un decret al Ministerelor de Interne, datat la 18 iunie 1868, călugării au fost nevoiți să rețină pentru folosirea schitului numai camerele strict necesare. Restul chiliilor au fost transformate în penitenciar pentru delincvenți minori. Dar ei nu s-au oprit aici. În urma unor demersuri intentate pentru reconstruirea vechiilor chilii, cu greu, la cea de-a doua propunere de renovare au fost aprobate cererile intentate. Vechile chilii, inundate și acoperite cu stuf au fost reconstruite, alături de blocul alimentar, bucătarie și brutărie. Dar, cum timpul nu iartă, turla nu a mai putut susține greutatea clopotelor.
Condițiile precare, intemperiile, oamenii au pus la grea încercare traiul în interiorul schitului. Însă, nimic nu a putut întrerupe definitv activitatea mănăstirii.
În urmă cu două veri, am citit despre mănăstirea Sitaru și cu o bună prietenă am plecat să vizităm lăcașul sfânt. După un drum de aproximativ o oră și jumătate, am coborât din mașină și am rămas surpinsă plăcut de frumusețea, atât a locului în sine, cât și a mănăstirii. În timp ce mergeam spre Sitaru, am observat cele două rânduri de porți, cele dinspre exterior și cele care fac trecerea către lăcașul sfânt. Din nefericire, absorbită de împrejurimi, nu am mai făcut poze la intrare, astfel că, pentru exemplificare o să folosesc o imagine luată de pe site-ul mănăstirii. Drumul dintre cele două porți era înconjurat, de-o parte și de alta, de porțiuni de pământ pe care se cultivau răsaduri.
Un miros de pământ proaspăt îmi inunda nările și îmi îneca plămânii, era prea mult pentru un biet corp stabilit într-un oraș agitat, afumat și dur.
În spatele celor două porți mari, deschise publicului, se ridica semeț mănăstirea Sitaru. Verdeața din împrejurimi părea mai vie ca în orice alt loc. În partea stângă a mănăstirii, erau amplasate lăcașurile monahilor – după cum se va vedea în poza de mai jos.
Prezența câtorva turiști tulbura domol liniștea în care era cufundată mănăstirea. Păsările, în schimb, erau aliatele tăcerii. Cu soarele în față încercam să deslușesc imaginea oferită de zidurile groase și bolțile frumos compuse. Eram în dreptul unui lăcaș sfânt pe care încercam să îl cuprind cu privirea dintr-o dată, fără să scap vreun detaliu semnificativ.
Arhitectura exterioară, cu o bogată ornamentație și cu două rânduri de arcaturi în formă de acoladă care se sprijineau pe semicoloanele încastrate în zid, deși neiertată de timp, îmi părea splendidă și autentică.
La intrarea în mănăstire, din partea dreaptă, ne-am putut cumpăra o cărticică de istorie și câteva lumânări, pe care le-am aprins înăuntru.
Ascultam solemn liniștea din mănăstire și liniștea celor îngenunchiați înaintea icoanelor. Un gând îmi trece prin minte, acela că a meritat fiecare clipă de suferință în schimbul unei eterne păci, ca aceea la care eu eram martoră. Toată suferința cumulată de-a lungul veacurilor a fost condensată într-o picătură de șoaptă, care s-a dilatat din ce în ce mai mult, transformându-se în pace.
Pictura din interior este extrem de bine conservată, doar în unele locuri fiind necesare câteva retușuri. Pictura bizantină este cea care definește stilul lucrărilor.
În partea stângă a altarului, este pictată Fecioara Maria pe tron, cu Iisus în brațe, înconjurată de Sfinții Arhangheli și de Arborele lui Iesei care indică genealogia neamului lui Iisus, amintită în Noul Testament.
Catapeteasma este sculptată în lemn de tei, acoperită parțial cu foiță de aur. Exceptând icoanele care sunt pictate recent, cum ar fi cele împărătești, restul catapetesmei datează din secolul al XVIII-lea.
Deși biserica are dimensiuni reduse, picturile au un flux și nu sunt sincopate, întrepătrunse sau suprapuse unele peste celelalte. Frumusețea execuțiilor a atras atenția specialiștilor care au aliniat-o, din punct de vedere estetic, cu mănăstirea Voroneț.
Pierdută în frumusețea și tihna locului, am ieșit din biserică, unde m-am așezat pe banca din față. Îmi venea greu să cred că pot să mă lipsesc de agitația de la oraș, de zumzetul fiecărui om. Fără niciun pic de efort, simțeam că mă adaptez pulsului naturii și că încep să mă relaxez din ce în ce mai mult. Împreună cu buna mea prietenă m-am îndreptat spre ieșire, întorcându-mi capul din când în când spre Sitaru.
Simțeam că ar fi trebuit să mai rămân un pic, măcar pe banca din față sau la jumătatea drumului dintre cele două porți, să mă mai uit peste umăr și să încerc să fur din liniștea de acolo. Să o port cu mine spre București, spre casă sau oriunde.
