Cele mai frumoase clipe din Sorrento le-am petrecut la înălţime, într-un spaţiu plin de verdeaţă, cu alei pietruite ce şerpuiesc alene până jos, pe plajă, la Marina Grande. Parcul Villa Comunale se află în apropierea pieţei Sfântul Antonino şi este un loc minunat pentru relaxare, plimbare şi bucurat de viaţă. Amplasat pe o stâncă, cel mai mare parc public din Sorrento îşi întâmpină vizitatorii cu arbori exotici, bănci şi flori colorate, dar mai ales cu o privelişte de vis asupra golfului Napoli. M-am convins de asta chiar şi pe vremea întunecată pe care am prins-o. Marea poate fi admirată până departe, iar la orizont pare că se contopeşte cu cerul. Conul Vezuviului era acoperit de un strat dens de nori, atât de prezenţi în acea vacanţă. Nuanţele superbe de albastru care se înfăţişau în faţa mea m-au făcut să percep întregul peisaj ca pe un tablou în tonuri reci, îndulcite doar de câte o rază timidă de soare, încercând să pătrundă prin perdeaua deasă a norilor.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Situată în Piaţa Francesco Saverio Gargiulo, Villa Comunale a fost construită în anii 1877 – 1879, pe locul unde se aflau grădinile călugărilor franciscani. Are aspectul unei terase cu vedere la mare, iar panorama spre Vezuviu şi spre golful Napoli îţi taie respiraţia. Printre copaci bătrâni şi flori, pot fi admirate şi busturile istoricului Bartolomeo Papasso şi al magistratului Francesco Saverio Gargiulo, două personalităţi locale.

Înainte să cobor pe plajă, am decis să vizitez şi complexul mănăstirii San Francesco d’ Assisi, de lângă Villa Comunale.

Biserica San Francesco datează din secolul al XIV-lea, fiind realizată în stil baroc. Faţada din marmură albă a fost refăcută în anul 1926, în timp ce poarta de la intrarea principală, lucrată în lemn, datează din secolul al XV-lea. Iniţial, edificiul era un vechi oratoriu, fondat chiar de către Sant’ Antonino. Ulterior, călugării franciscani au construit biserica în stil baroc, cu decoraţiuni din stuc.

În cadrul mănăstirii, un loc important îl ocupă Chiostro di San Francesco, unul dintre cele mai vechi monumente ale oraşului, unde sunt vizibile influenţele mai multor stiluri arhitecturale, datorită numeroaselor restaurări ale întregului complex, realizate de-a lungul secolelor. Există chiar şi rămăşite ale unor temple păgâne. Din secolul al XIV-lea, de când a fost fondat, şi până în prezent, acesta a trecut printr-o serie de modificări, astfel că aspectul său actual poate fi considerat ca un repertoriu de stiluri, înglobate pe parcurs într-o manieră originală. Chiostro di San Francesco a fost fondat pe locul unde anterior se afla o mănăstire din secolul al VII-lea, iar de-a lungul timpului a jucat un rol important în istoria religioasă, dar şi administrativă a oraşului Sorrento. În apropierea sa, în secolele XV – XVI, aveau loc reuniuni ale Consiliului local.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Termenul de “chiostro” m-a intrigat de prima dată când l-am întâlnit. Este un element arhitectural interesant, ce se referă la un fel de curte interioară, înconjurată de porticuri şi coloane, un spaţiu aflat departe de agitaţie, potrivit pentru reculegere şi meditaţie. Chiostro di San Francesco are o formă dreptunghiulară, fiind delimitat de coloane şi arce. Pe o latură, capitelurile coloanelor sunt decorate cu stemele familiilor care, de-a lungul diferitelor epoci, au susţinut restaurarea ansamblului. Vizavi, capitelurile se remarcă prin motive vegetale datorate influenţei artei bizantine. Pe lângă arce încrucişate, o parte din coloane sprijină arce rotunde, rezultat al aceleiaşi îmbinare de stiluri. Pe timpul verii, la Chiostro au loc concerte, spectacole şi expoziţii de artă. După cum probabil vă imaginaţi, aici pluteşte o atmosferă romantică, motiv pentru care numeroase cupluri aleg această locaţie pentru cununia civilă.

Când l-am vizitat, Chiostro di San Francesco avea o alură cam tristă. Deşi exista ceva vegetaţie, griul zidurilor era accentuat de umiditate, iar crăpăturile pereţilor ieşeau strident în evidenţă. Îmi imaginez că atunci când razele soarelui se joacă printre coloane, iar lumina blândă este mai generoasă, întreg spaţiul se transformă într-o feerie.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În exteriorul biserici am admirat o statuie din bronz a Sfântului Francisc de Assisi. Deşi după aspect aş fi zis că e destul de veche, am aflat că a fost realizată în anul 1992, de către sculptorul contemporan Alfiero Nena. Îmbrăcat într-o tunică simplă, sfântul Francisc este înfăţişat alături de o pasăre în zbor. Asocierea acestui sfânt cu păsările este des întâlnită în reprezentările artistice, deoarece el considera natura ca fiind oglinda lui Dumnezeu, având un respect deosebit pentru toate fiinţele vii. De altfel, în multe picturi este înfăţişat chiar predicând păsărilor.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Pe vreme când am vizitat Sorrento nu eram atât de pasionată de statui, însă chiar şi aşa am admirat câteva exponate interesante. Pe lângă cea a Sfântului Francisc, am mai zărit una pe care mi-am dorit să o imortalizez. Reprezintă o mamă ce îşi ţine strâns la piept copilul, într-un gest de tandreţe. Partea de jos a hainei pare sfâşiată în mai multe benzi, în timp ce porţiunea de sus formează un mic leagăn în care copilul este înfăşurat.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

După ce m-am plimbat destul prin grădina liniştită, am căutat drumul spre portul Marina Grande. De la Villa Comunale există şi un lift care duce spre plajă, însă am preferat să cobor pe alei, pentru a prelungi cât mai mult momentele petrecute aici, dar şi pentru a mă bucura de blândeţea peisajului, în ciuda culorilor reci în care era pictat în acea seară. Am fost captivată de promenada îngustă, care îmbrăţişa stânca, la adăpostul pereţilor rigizi de piatră. Marea era liniştită în acea seară, mângâind discret faldurile coastei.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Marina Grande este una dintre porţiunile cele mai autentice din Sorrento, neatinsă de schimbările urbane şi de structurile turistice care au invadat coasta. Este vorba de o veche aşezare de pescari, separată de restul oraşului printr-un promontoriu, unde, în antichitate, se înălţa vila nepotului împăratului Augustus. Accesul se realizează printr-o poartă veche, săpată în piatră, ce datează tocmai din secolul al III-lea î. Hr. Se spune că prin această poartă turcii au reuşit să pătrundă în Sorrento, aceasta fiind deschisă în miez de noapte de un localnic trădător.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În trecut, în zonă se construiau celebrele bărci de lemn cu o velă, specifice locului, uşoare şi rapide, foarte căutate în alte locuri din peninsula Sorrento, numite “gozzi sorrentini”. Deşi Marina Grande nu este ocolită de mulţimea de turişti, timpul pare că s-a oprit în loc, iar toate elementele se integrează în istoria spaţiului, inclusiv restaurantele şi cabinele de pe dig. Locul pare că are o viaţă proprie, separată de cea a oraşului.

Seara se lăsase bine, iar luminile începuseră să se aprindă, ca nişte licurici plutind în aerul albastru. Întoarsă în piaţa centrală, am descoperit ceva ce mi-a atras atenţia. Privind în jos, am văzut o şosea săpată printre pereţii înalţi de stâncă, acoperiţi de o vegetaţie bogată, ca un fel de defileu urban, cu maşinile curgând încolo şi-ncoace. În depărtare, omniprezentă, marea albastră.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

M-am mai plimbat puţin pe străduţele înguste, printre case vechi şi multă pace. Clădirile din Sorrento sunt mici de înălţime, dar au o anumită prestanţă, conferită de peisajul natural în care oraşul este amplasat.

Paralelă cu Corso Italia, strada Santa Maria della Pieta duce spre cartierul medieval al oraşului. Nu departe, se întinde Vallone dei Mulini (Valea Adâncă a Morilor), unul dintre locurile cele mai vânate de turişti. Numele său provine de la o moară veche, folosită la măcinarea grâului, în prezent acoperită de o perdea bogată de plante. Valea reprezintă o apariţie interesantă în peisajul urban, fiind destul de aproape de centru, dar încărcată de vegetaţie luxuriantă, ca şi cum jungla ar fi pe cale să înghită oraşul cu totul.

Vallone dei Mulini face parte dintr-un ansamblu de cinci văi adânci, care tăiau în trecut peninsula Sorrento, delimitând teritoriilor satelor aflate aici. În prezent, doar câteva dintre acestea mai pot fi văzut sau vizitate. Vallone dei Mulini reprezintă partea centrală a unui complex de trei văi adânci, existente ca atare în epoca romană. Înainte de construirea Pieţei Tasso, prima vale începea de la Vallone dei Mulini şi se întindea până în zona Marina Piccola, formând un mic port. A doua vale era cuprinsă între Vallone dei Mulini şi Spitalul Civil, Poarta Parsano, ajungând până la Marina Grande printr-un defileu îngust. A treia vale urca de la Villa “La Rupe” spre dealuri, trecând printre livezi de portocali şi lămâi.

În secolul al XV-lea, văile din Sorrento aparţineau familiei Tasso. Ulterior, pământurile au fost vândute familiei Correale, alături de morile şi grădinile de aici. La începutul secolului al XVII-lea, Onofrio Correale a construit în partea de jos a regiunii portul Marina Piccola, o vreme numit Capo Cervo. Despre moara care în prezent se vede în adâncimea văii nu se ştiu multe lucruri. Cu siguranţă, aceasta era încă în funcţiune în primii ani ai secolului XX. Moara era pusă în funcţiune cu ajutorul apelor curgătoare ce veneau din inima dealurilor. Lângă moară se afla şi un fel de spălătorie, unde se adunau femeile din sat pentru a spăla rufele. Acest spaţiu comunica direct cu Marina Piccola printr-un pod subţire şi îngust, Piaţa Tasso neexistând încă. În 1866, când aceasta a fost amenajată, valea adâncă începe să fie părăsită de localnici din cauza izolării. În plus, gradul de umiditate în zonă ajunge să fie undeva la 80% pe toată durata anului, fără mari variaţiuni în funcţie de sezon.

Atraşi de frumuseţea locului şi de misterul morii, mulţi artişti italieni şi străini au pictat şi fotografiat Vallone dei Mulini, în toate anotimpurile şi din numeroase unghiuri, astfel că aspectul său din secolul trecut este cunoscut doar datorită acestora. În rest, documentele timpului nu menţionează nimic legat de construcţie.

Ultima mea plimbare în Sorrento, înainte de plecare, a fost în Parcul Villa Comunale, unde mi-am luat rămas-bun de la marea la fel de albastră ca în prima zi. Norii denşi îşi făceau în continuare de treabă deasupra Vezuviului, învăluindu-l într-o aură de mister.

Întoarsă acasă, mi-am amintit cu plăcere de această vacanţă ascultând două melodii celebre care evocă atmosfera de acolo: “Torna a Surriento” (“Întoarce-te la Sorrento”) în interpretarea lui Luciano Pavarotti şi “Carusso”, compusă de Lucio Dalla şi cântată de voci cunoscute, în diferite variante.

answear.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ