Marsilia, un melting pot provensal

Prima mea vacanţă în Franţa, în regiunea Provence, a fost una liniştită, în care am simţit din plin savoarea aerului boem, aşa cum povesteam şi în articolul despre Aix. Mi-am dorit să văd cât mai multe locuri din zonă şi, pentru că am avut timp de explorat, am decis să dedic o întreagă zi oraşului Marsilia.

Aflată la jumătate de oră de mers cu autobuzul de Aix en Provence, Marsilia a fost pentru mine o excursie pe care o aşteptam cu nerăbdare, pentru că eram curioasă cum e viaţa într-un oraş fracez mai mare (Marsilia este al doilea oraş din Franţa ca mărime), dacă este aglomeraţie, anarhie sau dacă totul este ordonat şi organizat.

Din cauza prelungirii micului dejun – pe principiul „sunt în vacanţă deci nu am de ce să mă grăbesc” -, am ajuns în staţia de autobuze destul de târziu, aşa că am coborât în Marsilia la miez de zi când soarele îşi făcea de cap pe cerul limpede, fără pic de nori. Autobuzul a oprit la gara Saint Charles care m-a impresionat în mod plăcut, atât interiorul, cât mai ales treptele care duc spre oraş, mărginite de statui albe, cu felinare pe mijloc, ca şi cum ar fi fost scara unui palat.

Am luat-o pe jos spre centrul vechi şi m-am pierdut pe străduţe, din dorinţa de a simţi spiritul oraşului şi a vedea cu ochii mei viaţa de zi cu zi a localnicilor, mai ales că nimerisem în timpul săptămânii. Din primele momente de când am pus piciorul în Marsilia m-a frapat eterogenitatea de etnii. Străzile sunt un adevărat turn babel de chipuri şi haine exotice, iar limbile care răsună peste tot au o tonalitate aparte, diferită de cea a limbii franceze. Şi asta nu datorită turiştilor. Imigranţii se simt ca acasă în acest oraş care i-a adoptat şi unde îşi găsesc libertatea de a-şi manifesta tradiţiile şi cultura, dând culoare acestei localităţi provensale.

Pe drumul spre centru am dat peste resturante de tot felul, care mi-au întărit convingerea că la Marsilia s-au adunat oameni din toate colţurile lumii. Am văzut şaormerii, restaurante indiene, pakistaneze, italiene, fast food-uri chinezeşti şi, desigur, cafenele franţuzeşti. M-am mulţumit doar să le admir, gândindu-mă că voi mânca ceva peşte proaspăt în port, căci ştiam că Marsilia este un oraş cu tradiţie, din acest punct de vedere. Am mers şi pe străzi cu case mai sărăcăcioase, dar am văzut şi clădiri impunătoare, cu detalii frumoase.

Am trecut prin Place Castellane unde, în mijlocul intersecţiei se ridica o columnă având la bază câteva statui interesante, şi am ajuns, într-un final, în zona centrală. Aici, de-a lungul unor străzi aerisite, mărginite de clădiri vechi, se întindeau restaurantele şi magazinele „internaţionale”, cu vitrinele expunând branduri celebre. Am observat că bulevardele sunt foarte curate, deşi nu am văzut mai deloc coşuri de gunoi.

În port, am avut surpriza neplăcută să dau peste un… şantier. Am aflat apoi că Marsilia urma să fie Capitală Culturală Europeană în 2013, astfel că, peste tot prin oraş, clădirile şi străzile erau renovate pentru a se ridica la înălţimea acestui statut. Cu această ocazie, se pare că a fost investită suma de aproape un miliard de euro pentru a revitaliza oraşul şi a-l face să renască din punct de vedere cultural şi arhitectural. Desigur, asta însemna că, la momentul vizitei mele, o mare parte a centrului era învăluită în praf şi schele, nu tocmai priveliştea pe care şi-ar dori să o vadă un turist. Pe multe dintre clădirile din port am văzut decoraţiuni cu elemente marine, un laitmotiv al oraşului, care ilustrează specificul său pescăresc. În cafenelele cochete de pe faleză poţi să stai la un pahar de vin şi să priveşti agitaţia din port, cu furnicarul de turişti şi localnici.

În zona portului, am avut o privelişte superbă asupra catedralei Notre Dame de la Garde, simbolul Marsiliei, cocoţată pe un deal care veghează întregul oraş de la înălţime. Biserica are, în vârful clopotniţei, o statuie de aproape 10 metri înălţime îmbrăcată în aur, reprezentând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul, ce scânteiază în lumina soarelui. Este vizibilă din multe puncte ale oraşului, dar în port se înfăţişează în toată splendoarea sa.

Catedrala este iluminată pe timp de noapte, ceea ce-i sporeşte aura de sacralitate şi de mister, dând naştere unui peisaj ce impresionează prin măreţie. Dealul pe care se află amplasată biserica a fost utilizat ca punct strategic de observaţie încă din timpul romanilor. Prima biserică a fost ridicată în zonă în anul 1214, iar trei sute de ani mai târziu, în vremea regelui Francisc I, pe deal, s-a înălţat o cetate, tot cu scop militar şi strategic. Edificiul actual a fost construit la jumătatea secolului al XIX-lea, în stil neobizantin, după un proiect al arhitectului Henri Jacques Esperandieu. Statuia uriaşă a Fecioarei Maria datează din anul 1870 şi este creaţia sculptorului Eugene-Louis Lequesne.

Am făcut o mică plimbare prin Vieux Port şi am ajuns şi prin spatele restaurantelor de pe faleză, care se lăudau cu priveliştea şi cu preparatele specifice. Însă după ce le-am văzut, întâmplător, bucătăriile, am tras concluzia că poate n-ar fi o idee prea înţeleaptă să mănânc în port, până la urmă, aşa că am luat o gustare mai pe fugă (lucru care nu mă caracterizează deloc în vacanţe, dar de data asta am făcut o excepţie) şi m-am interesat de un autobuz turistic. M-am gândit să fac un tur rapid, ca să mai aflu şi ceva informaţii despre oraş şi să văd câteva dintre atracţii, ca apoi să mă decid încotro o iau şi ce vizitez mai pe-ndelete.

M-am urcat în autobuz şi nu a trebuit să aştept prea mult; ne-am pus repede în mişcare şi am luat-o pe străduţele scăldate de soare şi de vânt, cu căştile în urechi, atentă şi la ce spune ghidul şi la detaliile din jur. Am ajuns până aproape de catedrala Notre Dame de la Garde, de unde priveliştea asupra oraşului şi a portului este splendidă, iar marea completează perfect această imagine. Din păcate, n-am reuşit să  imortalizez  panorama, din cauza faptului că autobuzul se zdruncina zdravăn.

Tot din mers, am văzut şi câţiva pereţi acoperiţi de street art, într-o executare reuşită, aş zice.

Coborând spre oraş, autobuzul a luat-o pe şoseaua de pe malul mării, astfel că în faţa mea se întindea Mediterana de un albastru intens, având pe margine plaje cu nisip fin. În larg, se zăreau bărci cu vele, iar peste tot domnea o atmosferă de relaxare şi pace. Spre deosebire de alte clădiri din oraş, cartierul de pe coastă este împânzit de vile luxoase, cu parcuri bogate, pline de copaci exotici. În această zonă, am văzut şi o copie după statuia „David” a lui Michelangelo, tronând într-o intersecţie, o apariţie cel puţin bizară, pentru care nu am găsit o explicaţie.

Tot în portul oraşului, pe o mică insuliţă, se află Chateau d’If, o cetate cu ziduri masive, ridicată în secolul al XVI-lea, în scop defensiv, transformată apoi în închisoare. În prezent, a devenit un obiectiv turistic renumit al Marsiliei şi poate fi vizitat.

Mi-a atras atenţia şi un monument în formă de arc, despre care am aflat apoi că se numeşte „Monument aux Morts de l’Armée d’Orient” şi este dedicat eroilor din Primul Război Mondial care au luptat în cadrul Armatei Orientului. Monumentul comemorativ a fost ridicat în anul 1927, după un proiect al arhitectului Gaston Castel.

În zona centrală a oraşului, clădirile înalte, aliniate ordonat la stradă, mi s-au părut un pic cam monotone, însă mult mai frumoase şi mai îngrijite decât cele din port. Am trecut pe lângă o serie de edificii monumentale, precum şi prin faţa Muzeului Modei, Musée de la Mode, unul dintre primele cu acest specific din Franţa, care expune peste 6.000 de costume şi accesorii, cu piese ce ilustrează diferite epoci şi curente ale modei.

După ce m-am dat jos din autobuz, am căutat un loc unde să mănânc pe bune, de data asta. Nu prea am avut noroc, pentru că am avut parte de un peşte cam… în sânge, aşa că m-am mulţumit cu garnitura, un orez condimentat, delicios.

Am pornit apoi spre Palais Longchamp, despre care citisem că găzduieşte Muzeul de Arte Frumoase şi Muzeul de Istorie Naturală. Mai mult, arhitectura sa este una specială, palatul fiind construit în formă de “castel de apă”, având în mijloc un grup statuar care se îmbină frumos cu restul edificiului. Cum ziceam, întregul oraş era un şantier, care a inclus, din păcate, şi Palatul Longchamp, în curs de refacere şi acoperit cu o pânză uriaşă. N-am putut deci să-i admir arhitectura, în schimb am putut vizita parcul, pe aleile căruia m-am plimbat cu mare plăcere.

Mi-ar fi plăcut să ajung şi la Calanques de Marseille, însă era deja târziu şi nu aş fi avut cu ce să mă mai întorc în Aix en Provence, unde aveam cazarea. Se făcuse deja seară, aşa că m-am întors la gară şi am luat autobuzul înapoi spre Aix, cu dorinţa ca ziua să fi fost mai lungă. Ca de fiecare dată după o vacanţă, am rămas cu senzaţia că au mai rămas atât de multe de văzut… Marsilia e, într-adevăr, un oraş dinamic, agitat, unde poţi să simţi tumultul culturilor exotice şi să experimentezi diferite moduri de a trăi viaţa: în ritm lent, ca valurile mării, sau alert, armonizându-te cu spiritul oraşului.