Neuroplasticitatea creierului uman – O descoperire ştiinţifică miraculoasă!

Cum pot gândurile noastre să remodeleze structura şi funcţiile creierului?

Neuroplasticitatea creierului uman sau plasticitatea neuronală sunt termeni generici, care denumesc miraculoasa putere de transformare, de regenerare, autovindecare şi autoperfecţionare care se ascunde în creier, organul cel mai fascinant, dar şi cel mai derutant, mai puţin cunoscut, ale cărui mistere se lasă greu descifrate, în pofida progreselor în cercetarea ştiinţifică şi a experienţelor de tot felul prin care trecem fiecare dintre noi.

Creierul uman, spun tot mai insistent specialiştii în neuroştiinte, este suplu, se schimbă în continuu de-a lungul vieţii, are neuroplasticitate, este modelabil, cu preţul unor eforturi, este adevărat, dar care stau în puterea noastră.

Mintea umană este concepută să se îmbunătăţească pe măsură ce acumulam experienţă, gândurile noastre, atitudinile, comportamentele repetabile pot schimba structura şi funcţiile creierului, putem să ne învăţăm să fim sănătoşi şi fericiţi şi să ne schimbăm în bine viaţa noastră şi pe a celor din jur.

Neuroplasticitatea creierului uman este expresia ştiinţifică a ceva ce mulţi consideră a fi doar un mit – că putem fi oricine dorim să fim, că putem să ne împlinim aspiraţiile, să ne depăşim limitele, dacă avem suficientă încredere în propriile forţe şi cultivăm, cu convingere, gândurile, reperele care ne ghidează.

Creierul uman – un organ cu o potenţialitate excepţională de autoperfectionare

Creierul uman cântăreşte doar cât aproximativ 2% din greutatea corpului, dar consumă peste 20% din energia organismului. Conţine în jur de 73% apă şi, după o deshidratare de doar 2%, funcţionarea sa este afectată. Este organul cel mai “gras” din corp (60% grăsimi), iar dacă s-ar măsura lungimea fibrelor nervoase dintr-un singur creier, s-ar putea înconjura Terra de cinci ori.

Într-un singur creier există aproximativ 100 de miliarde de celule nervoase şi fiecare neuron este conectat la peste 40 de mii de sinapse. Creierul uman ajunge la maturitate în jurul vârstei de 25 de ani, în fiecare secundă, în cortexul cerebral, au loc peste 100 de mii de reacţii chimice, peste 50 de mii de gânduri ne trec zilnic prin minte şi, paradoxal, în jur de 70% dintre acestea sunt negative, după cum arată diverse statistici .

Cercetări recente au demonstrat că neuroplasticitatea creierului uman face posibil ca zonele corticale specializate pentru anumite funcţii senzoriale (auz, văz, miros etc.) sau motrice să se înlocuiască între ele, atunci când este nevoie. Cu ajutorul unor aparate specializate, s-a constatat, de exemplu, că unii nevăzători au putut să “vadă”cu limba sau cu pielea, stimulându-se zona din creier destinată percepţiilor tactile. Mai mult, antrenamentul, obişnuinţa, repetabilitatea sunt forme comportamentale, mentale, care cuprind neuroplasticitatea ca unul dintre fenomenele de interfaţă comportament – creier (ca suport organic).

Norman Doidge, specialist în psihiatrie şi psihologie, în cartea sa – “The Brain That Changes Itself” – explică neuroplasticitatea creierului uman printr-o comparaţie foarte sugestivă. Să ne imaginăm creierul uman, spune el, precum un mare oraş – neuronii sunt casele, sinapsele (punctul de contact între doi neuroni, la nivelul căruia se face transmiterea influxului nervos de la o celulă nervoasă la alta) sunt porţile de intrare şi axonii (prelungiri ale neuronilor) sunt căile de comunicare dintre case.

Pe măsură ce trece timpul, casele vechi sunt distruse, dispar. În mod similar, şi în creierul nostru, neuronii îmbătrânesc, mor, “porţile de intrare”, adică sinapsele, dispar şi ele. În fiecare zi, fiecare om pierde între 10 mii și 50 de mii de neuroni, o cifră care ar putea fi neliniştitoare, deoarece ar însemna că, îmbătrânind, omul se devitalizează, devine mai apatic, uita mai mult şi mai repede, se concentrează din ce în ce mai greu.

Această pierdere neuronală era considerată în ştiinţa tradiţională ca ireversibilă. Cercetările recente au demonstrat însă că, pe măsură ce mor neuroni, apar alţii (în număr mai mic, este adevărat) şi, ceea ce este esenţial, aceştia, ca şi neuronii care rămân, dezvoltă noi “căi” de comunicare, alte conexiuni, cu alţi neuroni funcţionali.

Excepţional este faptul că oamenii de ştiinţă au descoperit că apariţia unor noi conexiuni între neuroni este stimulată, în mare măsură, de dorinţa individului de a progresa, de a desfăşura activităţi diverse, de a crea, de curiozitatea lui, de disponibilităţile afective, de voinţă şi gândire.

Neuronii nu mor neapărat din pricina stresului, a bătrâneţii sau a bolilor, ci din cauză că nu sunt utilizaţi, valorificaţi la adevărata lor capacitate. Cu fiecare experienţă fizică, emoţională sau mentală, reţeaua neuronală se remodelează.

S-a mai demonstrat, de asemenea, că informaţia circulă, prin axoni, sub forma unui influx, iar neurotransmiţătorii (mesagerii chimici) se eliberează, la trecerea influxului, în cantităţi din ce în ce mai mari, în sinapse, iar miliardele de reţele minuscule din creierul nostru, care cântăreşte doar în jur de 1500 de grame, reprezintă marele şi uimitorul potenţial al minţii noastre.

Neuroplasticitatea şi neurogeneza – miracolul creierului uman

Aşadar, până în anii 1990, neuroplasticitatea creierului uman, această spectaculoasă putere a minţii noastre, era mai degrabă contestată de către lumea ştiinţifică, în pofida faptului că, pe la jumătatea secolului trecut, de exemplu, doi medici necunoscuţi reuşiseră să-şi vindece tatăl, un profesor de dans, paralizat în urma unui accident cerebral, fără ca acestuia să i se dea vreo şansă de vindecare.

Fiii săi, în perioada de recuperare a tatălui bolnav, au mizat tocmai pe această capacitate a creierului uman, neuroplasticitatea, şi, mulţi ani mai târziu, după moartea profesorului, la autopsie, s-a constatat că funcţia nervilor distruşi în accidentul vascular suferit fusese preluată de alte legături neuronale, fapt care i-a permis profesorului să danseze din nou, situaţie apreciată, de către cei mai mulţi, la vremea respectivă, ca fiind miraculoasă.

Neurogeneza se referă la naşterea şi proliferarea de noi neuroni în creier, marea descoperire a epocii moderne fiind că procesul de neurogeneză se manifestă pe tot parcurcursul vieţii. Neurogeneza se produce când celulele suşă, un tip special de celule care se găsesc în hipocamp şi, probabil, spun specialiştii, în cortexul prefrontal, se divizează într-o altă celulă suşă şi o a doua celulă care se converteşte într-un neuron total “echipat” cu axoni şi dentrite.

Aceşti noi neuroni migrează către diferite zone ale creierului, acolo unde este nevoie de ei, permiţând creierului să-şi menţină capacităţile neuronale. Moartea subită a neuronilor, din pricina unei afecţiuni, este un adevărat detonator pentru neurogeneză, ceea ce confirmă că, structural, corpul uman este făcut pentru a se regenera, a se recupera.

Neuroplasticitatea sau formarea de “poteci” în reţelele neuronale, prin învăţare, experimentare, creativitate

Neuroplasticitatea creierului uman este implicată în formarea de obiceiuri, în orice proces cognitiv, în învăţare, în recuperarea şi restructurarea post boală, compensează diferite deficienţe survenite în urma unor afecţiuni, accidente, traume.

Comportamentul repetat induce neuroplasticitate şi formarea de “poteci” în reţelele neuronale, iar aceste “poteci” influenţează apoi interpretarea noilor emoţii, informaţii şi comportamente. E ca o buclă de influenţă reciprocă şi în permanentă modelare.

Ori de câte ori trecem printr-o nouă experienţă, creierul stabileşte o serie de conexiuni neuronale, prin intermediul sinapselor, un fel de “drumuri”care devin tot mai puternice şi vizibile prin repetare.

De exemplu, când privim şi vrem să recunoaştem o pasăre, noi conexiuni se stabilesc între neuroni – cei ai cortexului vizual identifică despre ce culoare e vorba, cei ai cortexului auditiv, cântecul, alţii, numele păsării. Pentru a cunoaşte/recunoaşte pasărea şi caracteristicile sale, aşadar, culoarea, cântecul şi numele sunt evocate repetitiv şi fiecare încercare de acest fel îmbunătăţeşte transmisia sinaptică, iar cunoaşterea/actualizarea informaţiilor devine tot mai rapidă.

Neuroplasticitatea creierului uman este unul dintre fenomenele care integrează, la nivel organic, experienta individului – comportamentală, emoţională etc. – şi care, în faţa unor noi contexte de viaţă sau mentale, dictează probabilitatea cu care un comportament sau altul, o reacţie sau o emoţie vor fi manifestate preferenţial şi care, ulterior, în funcţie de feedback, va întări “potecile” formate de neuroplasticitate sau va determina modificarea acestora la diferite nivele – de la nivelul micro, al unui număr de neuroni, până la reţele nervoase mai extinse ale creierului.

Orice proces de învăţare se produce într-un anume fel şi din diverse motive, de-a lungul vieţii noatre. De exemplu, copiii învaţă multe lucruri noi, într-un timp scurt – învăţare intensivă –  ceea ce determină schimbări esenţiale în creier. O altfel de învăţare se produce după un accident vascular cerebral, când funcţiile unei anumite zone din creier sunt afectate şi multe lucruri trebuie învăţate din nou.

Pe de altă parte, cunoaşterea este specifică naturii umane, învăţăm mereu, în domenii diverse. Întrebarea este dacă de fiecare dată, cu fiecare proces de învăţare, în creierul nostru se schimbă ceva. Specialiştii spun că schimbări semnificative se produc mereu, mai ales atunci când învăţăm ceva nou.

Neuroplasticitatea creierului uman – gândurile noastre pot remodela structura şi funcţiile creierului

Neuroplasticitatea creierului uman înseamnă că putem forma “poteci” neuronale şi prin gândurile noastre, prin cele pe care le cultivăm cu insistenţă şi convingere.

Da, gândurile noastre, a fost demonstrat ştiinţific, ne modifică structura şi funcţionalitatea creierului. De aceea este important ca aceste gânduri să fie pozitive, creative, stimulative, să ne ajute să descoperim adevărata esenţă a fiinţei noastre.

Până la urmă, nu creierul este responsabil de ceea ce suntem, noi suntem responsabili de ceea ce îi cerem, inducem, pe ce “poteci” îl călăuzim. Creierul nostru doar răspunde.

Putem să-i cerem minţii noastre, în virtutea neuroplasticitatii creierului, lucruri aparent banale, alegând, de exemplu, alt drum spre şcoală sau spre serviciu, decât cel obişnuit, oferindu-i posibilitatea să “cunoască” altceva.

Putem să-i cerem să-i placă gustul unei legume sau al unui fruct care nu intră în preferinţele noastre, putem să-i cerem lucruri importante, să găsim soluţii atipice la problemele care ne preocupă, să gândim “out of the box”, să atingem o performanţă, să găsim căi spre îndeplinirea aspiraţiilor noastre. Cei care au trecut prin experienţe dramatice, boli, suferinţe, pot să-i ceară creierului să reînveţe tot ce au pierdut, să se reprogrameze, să reechilibreze fizicul şi psihicul.

Mulţi specialişti în neurostiinte sunt tot mai convinşi că multe dintre bolile secolului nostru – depresia, tulburările bipolare, anxietatea, epuizarea profesională etc. – sunt în mare măsură determinate de felul în care un individ îşi programează, conştient sau nu, gândirea.

După ce, în 2007, psihologul american Norman Doidge şi-a publicat volumul „The Brain That’s Changes”,  New York Times a recunoscut, în recenzia cărţii, că „puterea gândirii pozitive a câstigat în cele din urmă credibilitatea stiinţifică”.

Michael Mezernich, profesor la Universitatea California, din SUA, specialist în bolile degenerative şi în deficienţele mentale, recomandă, pentru antrenamentul permanent al creierului şi pentru stimularea neuroplasticităţii, activităţile noi, creative, în domenii noi, antrenamentul mental zilnic, echilibru, învăţarea prin intermediul jocurilor interactive şi, eventual, cu promisiunea unei recompense, alimentaţie sănătoasă, sport, cultivarea unor stări de spirit pozitive – empatie, calm, bucurie etc.

Neuroplasticitatea creierului uman – o experienţă ştiinţifică

La începutul anilor 1990, psihologul Alvaro Pascual-Leone, profesor la Harvard Medical School, împreună cu echipa sa, au făcut un experiment muzical, pentru a demonstra felul în care gândurile influenţează neuroplasticitatea creierului uman.

A constituit două echipe de voluntari, cărora le-a propus să înveţe să execute câteva acorduri la pian, observându-le progresele, pe măsură ce se antrenau, şi impactul acestei învăţări asupra creierului.

Una dintre echipe trebuia să se antreneze practic, cântând cu adevărat la pian, membrii celeilalte echipe fiind puşi în situaţia doar de a vizualiza mental interpretarea la pian, timp de două ore pe zi, cinci zile la rând (ca şi cealaltă echipă, dar fără a-şi folosi mâinile).

Scanarea creierului pentru fiecare dintre participanţii la experiment a arătat că cei din prima echipă şi-au lărgit aria corticală motrice, responsabilă de coordonarea mişcărilor, pentru a cânta la pian, iar la cei din a doua echipă, rezultatul era identic, concluzia fiind că vizualizarea mentală a unui gest a avut acelaşi efect asupra creierului ca şi gestul fizic propriu-zis.

Prin urmare, având în vedere că şi alte experimente au indicat acelaşi efect, trebuie să fim atenţi la ceea ce gândim, o afirmaţie pe care mulţi dintre noi au auzit-o, probabil, frecvent, dar poate că nu i-am acordat intotdeauna suficientă atenţie. Când ne gândim la lucruri pozitive sau negative se activează anumite părţi ale creierului, care ne dictează tipul de emoţie pe care îl resimţim.

Graţie neuroplasticităţii creierului, putem să dezvoltăm voluntar diferite părţi ale creierului, prin antrenament, repetiţie şi, mai ales, atenţie. Dacă, de exemplu, decidem să ne focalizăm atenţia asupra lucrurilor pozitive sau cel puţin constructive, cel puţin cu cinci minute mai mult decât de obicei, timp de mai multe zile, ne vom dezvolta capacitatatea de a fi pozitivi. Putem apoi să sporim numărul minutelor de antrenament, ceea ce va face şi mai vizibile rezultatele.

Desigur, pe de altă parte, ne recomandă psihologii, nu trebuie să trecem în cealaltă extremă şi să alungăm, cu obstinaţie, orice gând “parazit”, şi aceste gânduri au rostul lor, ne fac să înţelegem deiverse lucruri, să progresăm, numai că nu trebuie să devină dominante.

Neuroplasticitatea creierului uman este, evident, o calitate miraculoasă, iar faptul că lumea ştiinţifică a reuşit să demonstreze acest adevăr este un progres remarcabil pe calea cunoaşterii acestui univers fascinant şi inepuizabil, care este mintea noastră.

Tot ceea ce trăim modifică structura şi felul de a reacţiona al creierului nostru: ceea ce vedem, ceea ce auzim, ceea ce facem, ceea ce simţim, ceea ce gândim. Simplul fapt al vizualizării unui gest modifică aceeaşi parte a creierului, ca şi cum am fi făcut cu adevărat respectivul gest.

Implicaţiile unei astfel de descoperiri sunt enorme, pentru că trebuie să devenim tot mai conştienţi de responsabilitatea pe care o avem faţă de noi înşine, faţă de gândurile şi faptele noastre, aspecte legate esenţial de viziunea noastră despre lume, despre viaţă, legate de comportamentele noastre, de emoţiile noastre.

Să ne facem o deviză din a spune şi o convingere din a crede că: “Eu pot, dacă doresc cu adevărat, să-mi schimb gândurile, implicit viaţa, în bine”. Este o chestiune de antrenament, de practică, de concentrare, de voinţă şi de bucurie de a fi. Nimic nu este imposibil pentru creierul uman. Neuroplasticitatea este o resursă inepuizabilă.