În cuprinsul artei noastre, N. N. Tonitza se situează pe linia marilor tradiții realiste a creației adânc umane și iubitoare de popor. Viziunea sa umanistă, empatia pentru oamenii chinuiți, zbuciumați de traiul greu și nedrept, îl aproprie pe Tonitza de Grigorescu și Luchian.
Pictor, critic de artă, gazetar, profesor, N. N. Tonitza (1886 – 1940) a fost un înverșunat critic al condițiilor sociale în care trăiau oamenii.
Născut la Bârlad, într-o familie cu 6 copii, Tonitza a cunoscut traiul nevoiaș, confruntându-se cu duritatea părinților pe fondul sărăciei. A primit o cutie de vopsele în jurul vârstei de 11 ani, iar după ce a desenat peste tot prin casă, a primit și o bătaie strașnică.
La școală îi plăcea desenul și literatura, dar nu suporta matematica. După liceu, părăsește Bârladul în 1902 pentru a studia la școala de Belle-Arte din Iași. Va lega o relație de prietenie cu pictorul Ștefan Dumitrescu și Costache Bacalu.
Străbătând orașul Iași, din Copou în Sărărie, până în Tătărași, de la gară până la Nicolina și Socola, Păcurari, ochiul pătrunzător al pictorului surprinde nu doar frumusețea peisajelor și a vestigiilor orașului, dar și bordeiele, oamenii nevoiași, copiii slabi și precar îmbrăcați. Observă și decalajul dintre lumea bogaților și cea a săracilor, unde marea boierime își servea ceaiul la Five o’clock. L-au îngrozit mizeria din Târgu Cucului, străzile dintre Palatul Domnesc și Hală, cu magazinele de vechituri, crâșme urât mirositoare, ulițele nepietruite și cu animale în băltoace; o sărăcie întreagă ce se întindea spre atelierele Nicolina, Socola, Ciurchi, Moara de Vânt, Țicău, Sărărie.
Între 1906 – 1907 frecventează „Cercul de studii sociale” publicând articole sociale în ziarul „Iașul”. La școala „Belle-Arte” i-a avut profesori pe Bardasare, C. D. Stahi și Gheorghe Popovici. Acesta din urmă l-a îndemnat să picteze încontinuu până când își va fi format tehnica. Tonitza avea oroare de nesfârșitele ore petrecute pentru imitarea ghipsurilor după arta clasică, dorind să picteze viața adevărată. În acest sens va scrie articole în care explică înțelegerea greșită a clasicismului.
Academicienii ieșeni se considerau continuatorii marii arte clasice și vedeau în Grigorescu, Andreescu, Luchian, Petrașcu niște amatori rătăciți într-o artă facilă.
În 1907, Tonitza pleacă să studieze la Munchen unde îl va avea ca profesor pe Habermann. Aici îl cunoaște și pe Aurel Vlaicu. Își încheie studiile în 1909 și întreprinde o călătorie în Italia unde o va cunoaște pe italianca Enrichetta Albertini, cu care va avea o idilă, perioada nefiind prolifică din punct de vedere artistic.
În 1909 pleacă la Paris, unde va fi invadat de o efervescență artistică. Scena artistică a Parisului era influențată la acel timp de cubism și abstracționism încă din 1907, iar în 1911 de futurismul italian. Tonitza a luat contact cu viața artistică a Parisului, dar nerezumându-se doar la muzee, expoziții și locuri oficiale de întâlnire ale artiștilor din cartierele Montparnasse și Montmartre. A frecventat și celebra cârciumă – cafenea „La Rotonde Montparnasse”, unde se întâlneau scriitori și plasticieni din întreaga lume precum: Cocteau, Apollinaire, Picasso, Diego Rivera, Chagall, sculptorii Arhipenko, Brâncuși.
Va scrie articole la revista „Arta română” despre Cezanne, despre contribuția impresionismului și post-impresionismului la înnoirea artei, despre diverși pictori precum: Georges Seurat, Maurice Utrillo, Pablo Picasso, Henri Matisse, Edgar Degas, Henri de Toulouse-Lautrec.
Tonitza își îndreaptă simpatia spre artiștii care aduc mesajul omeniei, al frumuseții naturii, al aspirațiilor progresiste. Va conștientiza rolul educativ al artei și al criticii, fiind pătruns de importanța pictorilor în aer liber de la Școala din Barbizon, de peisagistica lui Rousseau și operele lui Millet în care este evidențiat omul muncitor.
La întoarcerea în țară, multe din lucrările lui Tonitza se vor pierde. Au rămas lucrările expediate unor prieteni precum: „Jucătorii de șah”, seria de desene satirice și caricaturi publicate în revista „Arta română”, lucrările făcând parte dintr-un ciclu intitulat „Prin lume”.
Deși călătorise și studiase mult, se găsește în ipostaza de a nu avea un titlu academic, spre deosebire de prietenii lui din țară, fapt care îl va determina să își ia mult râvnita diplomă în 1912.
La București, o va cunoaște pe viitoarea sa soție: Ecaterina Climescu, cu care se va căsători în 1913. Copiii lor îi vor poza în multe din tablourile sale.
Reîntors de la Turtucaia, unde a fost ținut prizonier, va picta: „Orfanii”, „Obosiții”, „Coada la pâine”, „După căderea Turtucaiei, „Mama soldatului”. Cromatica sa amintește de înviorarea adusă în artă de Ștefan Luchian.
Stabilit în Vălenii de Munte în perioada 1921 – 1924, va picta portrete de copii, surprinzând puritatea firească a vârstei, sufletul și conștiința celor mici precum: „Copil în câmp de flori”, „Fetiță”, „Fetița pădurarului”, „Katiușa Lipovanca”, „Cina copiilor”, „Cu funda albastră”, „Cap de fetiță” etc..
Deși a pictat și peisaje sau nuduri, remarcabili și unici sunt ochii copiilor pictați de Tonitza, care reușesc să exprime poezia și sufletul copiilor.
https://www.youtube.com/watch?v=YKjbqeC_L70
