Craiova, 2015. Un februarie geros cum de mulți ani nu mai văzusem. Îmi potrivesc ceasul inimii, după zgomotul roților de tren. Nu e o experiență prea plăcută, pentru mine, mersul acesta cu trenul. Mai ales că nu îmi pot auzi gândurile de zgomotul infernal. În plus, lectura aleasă pentru o călătorie de mai bine de patru ore nu îndeamnă la visare cu ochii ațintiți pe drum. Reeducarea de la Pitești e motiv de încruntare, mai degrabă, decât de bucurie. Patru ore totuși, pentru un fel de acasă pe care urmează să îl vizitez pentru prima dată în viață, nu sunt chiar un capăt de țară. Deși, trenul cu care merg, așa se comportă.
Auzisem de la bunici cât de frumos este acest oraș, cât de ofertant vizual cel puțin, dar nu prea băgasem în seamă poveștile lor, dat fiind că, orice om devine subiectiv după ce stă o vreme într-un loc. Primul loc pe care am ajuns să îl vizitez chiar de a dpua zi de când am ajuns în Craiova a fost Parcul Romanescu. Pe hartă văzusem că are mai bine de 90ha, dar, la fața locului, lucrurile sunt altfel, evident.
Încă de la intrare te întâmpină un peisaj cu totul deosebit. Spații largi, aerisite, stau acum pitite sub zăpada moale care scârțăie sub tălpi. Mai peste tot, ochiuri de apă, trosnesc înțepenite de gerul de afară. E o zi frumoasă și limpede, cu mult soare dar cu vânt rece și furios, ce-ți disecă fiecare parte a corpului.
Dar să nu o luăm înaintea poveștii și să ne grăbim spre firul ei. Încă de la început trebuie să știi că acest parc poartă numele celui care l-a și creat, primarul Nicolae Romanescu. La inițiativa acestuia, arhitectul francez Edouard Rendot realizează planurile viitoarei construcții, planuri care, de altfel, în anul 1900 au primit medalia de aur la Expoziția Universală de la Paris. Drept urmare vorbim despre un ansamblu bine proporționat, echilibrat în toate aspectele sale și apreciat la una dintre cele mai importante manifestări de acest gen, din Europa începutului de secol al XX-lea.
Numai doi ani au durat amenajările celor 96 de hectare și 35km de alei și poteci, pe terenul compărat de către primărie de la prințul Gheorghe Bibescu. Între 1901-1903 s-au trasat toate și s-a lucrat, de asemenea la plantațiile de arbori și arbuști, la cele 4ha prin care trece apa, precum și la întinsul hipodrom de peste 20ha. Rezultatul: este unul din cele mai mari parcuri naturale din estul continentului european!
Pe lângă toate cele de mai sus, parcul beneficiază și de un amfiteatru destinat spectacolelor de vară, precum și de un mic și cochet foișor, cel mai probabil, folosit pentru fanfară. La ora la care am ajuns eu acolo, foișorul era închis dar trebuie să mă crezi pe cuvânt că panorama locului este una deosebită, privită de acolo. Tot aici vei putea vizita și una dintre cele mai vechi grădini zoologice din țară, inaugurată în anul 1906. Și dacă vei fi obosit de plimbat printre cei 35km de alei, îți vei putea ostoi foamea și setea la unul dintre restaurantele amplasate aici.
Dar cum abia am început vizita noastră, îți recomand să mai aștepti și să mergem împreună pe firul apei, unde, o mulțime de lebede stau cât e ziua de lungă la adevărate ședințe foto. Eu le-am prins la ora de curățenie, așa că, mai toate, în afară de vedeta lor își dereticau fiecare pană în parte, probabil după o masă copioasă. Și, în timp de ele își vedeau nestingherite de treabă, paznicul lor înota agale, bătând apa cu un singur picior, spre deliciul tuturor celor care erau la acea oră, în preajma lor.
Cu siguranță, în orice anotimp ai veni aici nu ai timp să te plictisești. Iarna, parcul este un fel de acadea înghețață, spre decliciul celor mici care, se distrează copios la săniuș și bătăi cu bulgări, pe așa zisele coline ale lui. Primăvara, când toară natura prinde viață trebuie să fie un adevărat spectacol în alb și verde, vara nici zgomotul orașului nu ar putea să acopere zumzetul albinelor și frenezia copiilor veniți cu sutele aici iar toamna, explozia de culoare pe care diversele specii de arbori o oferă ochiului nu poate decât să bucure pe price ajunge aici, cu atât mai mult, pe împătimiții de fotografie.
Potecile te poartă singure parcă, într-o lume paralelă cu cea a citadelei aglomerate. Și, pe nesimțite ajungi în fața castelului Fermecat a cărui poveste va trebui să o afli într-un material viitor. Tot ce îți pot spune acum este că, un astfel de loc nu putea, pur si simplu să nu aibă un castel fermecat ce te îndeamnă la visare și îți fură timpul.
De la castelul cu pricina, la numai o aruncătură de băț vei ajunge în fața unui alt monument impresionant, un pod cu piloni de piatră și brâuri de fier. Deși nu mă dau în vânt după combinația aceasta de regulă, trebuie să recunosc că alăturarea sunetului pașilor pe scândurile de lemn, cu siguranța pe care ți-o conferă balustrada de fier este una destul de fericită în acest caz. Construcția lui datează din aceeași perioadă ca și cea a parcului și, deși timpul nu și-a pus foarte tare amprenta asupra lui, graffiti-urile însă sunt peste tot. Este un punct de belvedere ce oferă, mai ales îndrăgostiților, imagini memorabile.
Odată ce ai ajuns la celălalt capăt al podului, parcul îți oferă tot felul de alte momente plăcute, alei și potecuțe întortocheate, liniște cât cuprinde și o vastă senzație de destindere, cât vezi cu ochii. Ținând cont de faptul că, principala intrare în parc se află la intersecția a două dintre cele mai importante artere ale orașului, Bdul Unirii și Bdul 1 Mai poți spune cu ușurință că Parcul Romanescu este o adevărată oază de liniște, ce te deconectează de la vacarmul cotidian. Dacă nimerești aici și în zile mai călduroase, în care plimbarea să îți poarte pașii agale pe fiecare potecă vei constata că ai uitat efectiv de toate grijile. În cele câteva ore în care am rezistat eroic gerului de afară, parcul acesta a reușit să îmi picure în suflet sentimentul acela de apartenență, de confundare cu frumosul țării mele, indiferent în care colț al ei m-aș afla. Trebuie, măcar o dată în viață să ajungi aici. Și, ține aproape, poveștile Craiovei abia acum încep!
NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!
