Pe urmele moților din țara de piatră

Mi se părea așa simplu… merg să fac un film în Apuseni! Mai exact, în comuna Gârda de Sus, județul Alba. Știam că nu va fi o destinație ca oricare alta! Citisem mult despre moți și țara lor de piatră dar, până anul trecut, nu ajunsesem acolo vreodată. Filme mai făcusem. Adică făceam parte din echipe care știau să promoveze, în imagini care-ți tăiau răsuflarea, fiecare colț de pământ din țara asta. Eu surprindeam în ochiul obiectivului ceea ce ei imortalizau în imagini. Și le scriam textele. Știu că o imagine face cât o mie de cuvinte. Dar un text bine scris, nu are nevoie de imagini.

Așadar, cu gândurile astea plecasem eu în Apuseni la mijlocul toamnei trecute. Bocanci cu talpă antiderapantă, wind stoppere, pelerină de ploaie și vreo trei pixuri. M-am urcat în autocar la București. Era chiar 26 septembrie, când încă nu știam cât de tare mă voi îndrăgosti de o țară de piatră! În cele câteva ore bune de mers până în Alba Iulia, gândurile îmi tot zburau la cum arată o țară de piatră, cum va arăta textul meu la final, ce voi surprinde… drumul spre Gârda de Sus l-am făcut noaptea. Fără semnal la telefon, intram în inima Apusenilor. Peste 100 km de drum șerpuit, printre pereți pe care nu-i vedeam, dar cărora le simțeam răcoarea. Eram pe urmele lui Iancu Avram, pe urmele celor ce și-au apărat libertatea și drepturile, făcându-se una cu stâncile! Cât aș fi vrut să scriu toate astea din goana mașinii… Dar era târziu, filmările începeau dis-de-dimineață și eu eram deja pe drumuri de mai bine de 10 ore.

Ne-am cazat lângă faimosul ghețar Scărișoara, iar poveștile s-au întins până după miezul nopții. Nu știam ce-mi va fi dat să văd dimineață prin iluminatorul din camera mea de la mansardă! La lumina zilei, munții parcă își mai retrăseseră crestele semețe și lăsaseră loc unei pășuni încă verzi, din care se ridica încet, în rotocoale pufoase, aburul zorilor. Mi-am luat instant aparatul și am țâșnit pe ușă. Nu era nici ora șase când mi-am mai îndeplinit un vis: acela de a sta cu o ceașcă de cafea/ceai aburindă, în mâini, pe o terasă rustică, în răcoarea dimineții, cu ochii înfipți într-o pădure. Aveam ceai. Aveam terasă rustică. Aveam colinele împădurite din satul Ocoale, declarat singura așezare din țară situată la cea mai înaltă altitudine: 1350 m. Și mai aveam brazi argintii. Iar singurele întrebări care mă măcinau erau legate de cum poate cineva să mai trăiască departe, după ce vede frumusețea care acum mi se dăruia numai mie?

Câteva orătănii și sunetul tălăngilor spărgeau liniștea. Și totuși nimic din toate astea nu o tulbura. Erau frânturi din ea, bucăți de veșnicie născută în munți. Într-un colț al privirii mele, se afla o casă. O fostă casă, ce acum își ducea ultimile zile la adăpostul unui copac ruginiu. Din acoperiș, câteva șindrile fuseseră spulberate de vânt. Dar restul trunchiului ei, din bârne groase îmbinate fără cuie, aminteau încă de povești nescrise. Înțelesesem de ce mă atrăgea așa. Dar până nu mi-am potrivit pașii slovelor ei tâlcuite de adierea vântului nu am văzut cum, deasupra noastră, se ridica soarele. Era primul răsărit în Apuseni!

Am pornit la pas, coborând și urcând dealuri, înainte ca ceilalți să se dezmeticească bine. Pașii îmi foșneau sub covorul de frunze uscate și, cu fiecare cântat al cocoșului, mă întrebam în ce fel de basm am nimerit. Nu, nu putea fi reală toată acea frumusețe care parcă îți săgeta sufletul! Câtă discrepanță între lumea aceea plină de vacarm din capitala noastră și încremenirea aceasta spartă, din când în când, doar de cântatul unui cocoș!

În răstimpul în care mi-am băut, pe terasa pensiunii, ceaiul cu aromă de primăvară și cimbrișor, am avut ocazia să văd de ce sunt moții un popor aparte! Priveam uimită cum gazda noastră, o femeie la vreo 40 de ani, despica dintr-o singură lovitură lemne groase și noduroase, de parcă ar fi învârtit deasupra capului un aluat fraged și pufos, nu ditamai toporul! Acum împărțea dreptatea lemnului, după propria ei poftă, mai apoi deretica ograda și dădea de mâncare animalelor cu o viteză neobișnuită. Cred că aerul acela tare, de munte, care te răscolește până în măduva oaselor e de vină, gândeam eu. Soțul ei era plecat la stână și mai sus, în munte, de unde se pregătea să coboare acum cu oile, pentru iernat. Gazda noastră avea și doi copii, un băiat și o fată, ambii adolescenți și care, cu noaptea în cap, căci numai zi nu o puteam numi pe aceea care abia văzuse primele raze ale soarelui, începură să-și ajute mama în gospodărie. Fata, sprintenă și voioasă, ne-a copt cât ai clipi niște turte cu brânză frământată care numai aici, în Apuseni, se fac. Și spun asta pentru că oriunde ai încerca, dacă nu ai brânză din aceea grasă, cum doar moții știu să prepare, și dacă nu coci turtele acelea pe piatră de râu, în cuptor cu lemne, poți să vrei tu să mănânci turte moțești cât vrei, căci nu-ți vor ieși veci ca aici! Băiatul însă îngrijea de cai! Avea unul preferat, negru ca pana corbului, pe care îl tot țesăla de zor, cu gândurile deja departe cine știe către ce mândră!

Am împachetat în mare grabă echipamentul pentru filmare! Mergem pe Valea Ordâncușii, către Peștera Poarta lui Ionele, Ghețarul Scărișoara, Izbucul Tăuz, Cotețul Dobreștilor și alte minunății despre care nu mulți au auzit, dar pe care le vom lua noi, rând pe rând, pentru a arăta tuturor de ce este iubită România! Vom vorbi despre moți, serbările și tradițiile lor, despre obiceiurile și meșteșugurile pe care le mai păstrează și astăzi cu sfințenie, despre bucatele lor atât de căutate și, mai ales, despre o țară de piatră, căreia i s-a dus renumele dincolo de hotarele ei! Dar până atunci, trebuie să vă spun că este toamnă în Apuseni! Și nicăieri, în orice alt colț de lume am privi, toamna nu și-a etalat mai spectaculos și în voie rochiile multicolore. Voi lăsa cuvintele deoparte. Câteodată, fotografiile pot vorbi și singure. Eu voi povesti de pe drum, pas cu pas, de ce iubesc Apusenii. Și cum mi-am făcut din ei, într-o toamnă nefiresc de frumoasă, a doua mea casă!

NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi reproduse decât cu acordul scris al acestuia!