Romania este o tara bogata in oameni valorosi, care au lasat in urma lor mosteniri inestimabile, prin care ei raman nemuritori si prin care au urcat spiritul romanesc catre cele mai inalte culmi posibile. Asemeni este Mihai Eminescu, atat poet si prozatator, cat si un jurnalist de exceptie, ale carui scrieri politice graiau tristul adevar al poporului roman din acele vremuri. Viata sa, opera, dificultatile intampinate de-a lungul vietii si zbuciumul sau sufletesc, toate acestea raman pentru noi primordiale, simtind ca este de datoria noastra sa il intelegem si sa ii respectam convingerile. Desi s-a stins din viata mult prea repede, scrierile sale sunt extreme de numeroase, de o pretiozitate cum nu mai exsita. Cu toate acestea , ne indeamna, totusi, sa ne intrebam in ce directie s-ar fi indreptat geniul poetului nostru si cate alte creatii minunate ar ramas in patrimoniul nostru cultural, daca nu s-ar fi stins din viata atat de devreme.
Poetul Mihai Eminescu se naste pe 15 ianuarie, in anul 1850, la Botosani, cu numele de Mihail Eminovici. Provine dintr-o familie numeroasa, sunt in total 11 copii, el fiind al saptelea copil nascut de catre Raluca si Gheorghe Eminovici. Locul unde si-a petrecut copilaria, inainte de a incepe scoala, este Ipotesti, iar dupa aceea isi petrece vacantele la Ipotesti. Casa parinteasca in care si-a trait poetul anii copilariei era o gospodarie incapatoare, cu un privdor inalt, situat in fata locuintei, pe care se urca pe 7 trepte de lemn, iar in laterale se aflau doua ferestre mari. In copilarie, poetul adora natura si explorarea imprejurimilor, intamplandu-se de multe sa isi petreaca noptile in locurile pe care le cerceta
Despre primele doua clase de studiu ale poetului Mihai Eminescu nu se stie exact, existand informatii care sustin ca ar fi facut primele clase la Ipotesti. Cert este ca incepe clasa a treia la Cernauti, oras din nordul Bucovinei, care astazi apartine Ucrainei, in anul 1858, iar in anul 1860 termina clasa a patra, terminand pe locul al cincilea, din cei 82 de elevi care absolvisera. Dupa terminarea claselor primare, incepe gimnaziul la liceul german la K. K. Ober Gymnasium, tot din Cernauti, in acelasi an. In clasa I a gimnaziului a avut rezultate bune la invatatura, insa este nevoit sa repete clasa a doua, obtinand insuficient pe un semestru la limba latina, si pe ambele semestre la matematica. Pe 16 aprilie, anul 1863, se hotaraste sa paraseasca studiile, in ciuda notelor sale foarte bune, si se intoarce la Ipotesti.
Primele functii pe care le ocupa Mihai Eminescu sunt de practicant la tribunalul din Botosani, in anul 1864, si de copist la Comitetul Permanent Judetean, insa in anul 1865 demisioneaza din cea de-a doua functie, si in toamna aceluiasi an este gazduit de profesorul sau preferat, Aron Pumnul, devenind ingrijitorul bibliotecii pe care o detinea profesorul. Desi biblioteca acestuia era una foarte bogata, poetul cunostea foarte bine toate cartile pe care le avea, carti printre care se aflau si volume interzise, unele apartinand lui Vasile Alecsandri, marele dramaturg si poet, lider al revolutionarilor din Moldova.
Dragostea de patrie si valorile morale inalte pe care le-a avut profesorul Aron Pumnul le-a insuflat si elevilor sai, motiv pentru care el a fost atat de iubit si de apreciat de copii. Dragostea pentru profesor o intalnim si la poetul Mihai Eminescu, care debuteaza in literatura cu un poem dedicat maestrului sau, intitulat “La mormantul lui Aron Pumnul”, in anul 1866. Astfel, urmatoarele versurile ale poeziei :“Te plînge Bucovina, te plînge-n voce tare, /Te plînge-n tînguire și locul tău natal/ Căci umbra ta măreață în falnica-i zburare/ O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare/ Ce-i simț national!” ilustreaza foarte bine semnificatia acestui dascal in sufletul discipolului sau. Astfel, la doar 16 ani, poetul incepe stralucita cariera literara, urmand in acelasi an sa publice poezia “De-as avea”, sub numele Mihai Eminescu, directorul revistei in care a publicat poezia, Iosif Vulcan, fiind cel care face aceasta schimbare a numelui.
In anii 1867-1868 poetul Mihai Eminescu este sufleur si copist, prima data pentru actorul si dramaturgul Iorgu Caragiale, alaturi de care calatoreste in turnee in orasele Galati, Braila, Giurgiu sau Ploiesti, iar apoi merge in turnee in Banat si Transilvania, alaturi de Matei Pascaly, devenind sufelur si la Teatrul National. In toamna anului 1869, urmand sfaturile tatalui sau, se inscrie la Universitatea din Viena, si devine student la filozofie, unde ii cunoaste pe Ion Luca Caragiale si pe Ioan Slavici.
Interesul vadit fata de politica si fata de tara este demonstrat in publicatiile sale din “Federatiunea” de Pesta, din anul 1870. In anul urmator Mihai Eminescu frecventeaza la Viena cursuri de economie politica, drept, filologie romanica si filozofie, continuandu-si studiile, in anul 1873, in Germania, la Berlin, unde studiaza filozofia, economia politica si istoria, iar in anul 1874, pasionat de filozofia lui Kant, se ocupa de traduceri din scrierile marelui filozof. Tot in anul 1874 este numit de catre Titu Maiorescu, Director al Bibliotecii Centrale Universitare, iar in 1875 detine functia de revizor scolar pe judetele Vaslui si Iasi. Cand era revizor scolar, poetul o cunoaste pe femeia care avea sa ii schimbe in profunzime viata, de 3 ani, cunoscand-o in anul 1872, la Viena, iar in anul 1875 legatura dintre cei doi devine puternica si incep sa isi dedice poezii unul altuia.
Desi devine redactor si corector la “Curierul de Iasi”, poetul Mihai Eminecu iubeste atat de mult scrierile adevarate, incat, in momentul in care i s-a propus sa scrie despre ceva in care nu credea, a renuntat, iar un an mai tarziu este redactor la ziarul Timpul, pentru ca in anul 1880 sa fie redactor sef la Timpul. Din nefericire, in anul 1883 sanatatea poetului incepe sa se inrautateasca, si este internat in spital la inceputul anului, insa, in vara, datorita unei depresii de care suferea, a fost internat in sanatoriul doctorului Sutu, cu diagnosticul de psihoza maniaco-depresiva, o tulburare afectiva, caracterizata prin trecerea de la depresie la manie.
Dupa internarea in sanatoriul doctorului Sutu incepe un lung sir de internari pentru poetul Mihai Eminescu, fiind internat in acelasi an, in toamna, la Viena, in sanatoriul de la Ober-Dobling. In anul 1884, in luna febrarie paraseste Viena pentru a face o calatorie in Italia, recomandata de medicul sau. Intors din Italia in Bucuresti, se merge in Iasi, unde este numit bibliotecar al Bibliotecii Centrale din oras, insa in luna noiembrie este internat la spitalul Sfantul Spiridon, unde se simte bine. Isi continua tratamentul anul urmator, in 1885 la Liman, langa Odessa,
Din nefericire nu se opresc aici internarile poetului Mihai Eminescu, fiind demis din serviciul de sub-bibliotecar si internat, in urma unui control medical, la ospiciul de la Manastirea Neamt, in 1886. Anul urmator merge la sora sa, Henrieta, care se afla la Botosani, si este internat din nou la Sfantul Spiridon. La recomandarea medicilor din Iasi, in mijlocul verii pleaca in Austria, la Viena si la Hall, de unde se intoarce tot la sora sa, Henrieta. La indemnul Veronicai Micle, poetul se muta definitiv in Bucuresti, in luna aprilie a anului 1888, insa pe trei februarie 1889 este internat la spitalul Marcuta din Bucuresti si apoi la Caritas, la sanatoriul doctorului Sutu, dar pe 15 iunie, la ora 4, poetul Mihai Eminescu se stinge din viata in acest sanatoriu.
Intr-o zi de sambata, 17 iunie, ora 18.00, poetul este inmormantat in cimitirul Bellu, condus pe ultimul drum de o multime de prieteni, jurnalisti si studenti. Pana in zilele noastre, moartea poetului ramane o mare enigma, existand varianta ca a fost ucis prin otravire cu mercur, din cauza impotrivirii sale in fata politicii din acea vreme, impotrivire exprimata clar in scrierile sale cu caracter politic. De asemenea, informatia sustinuta de criticul literar George Calinescu, conform caruia poetul nostru ar fi suferit de sifilis este considerata de unii a fi total neadevarata, reprezentand doar o modalitate prin care sa i se denigreze imaginea, datorita puterii pe care o avea condeiul lui Mihai Eminescu, devenit incomod pentru multi din acea vreme.
Dincolo de lucrurile adevarate sau mai putin adevarate care s-au afirmat despre el de-a lungul timpului, o mare certitudine raman scrierile sale, care vor dainui printre noi intotdeauna. Astfel, lucrarile sale precum “Luceafarul”, “Epigonii”, “Inger si demon” sau “O ramai”, precum si nuvelele „Sărmanul Dionis”, „Lanţul de aur” sau “Cezara”, alaturi de povestirea “”Făt-Frumos din lacrimă” sau articolul “O scrisoare critica” raman nemuritoare.
La fel de nemuritoare ramane si iubirea dintre poet si Veronica Micle, iubire amarata de cei care ii condamnau, in acele vremuri, pentru sentimentele profunde ce si le purtau unul altuia. De altfel, Veronica Micle, care se sinucide cu arsenic si moare la scurt timp dupa moartea iubitului ei, Mihai Eminescu, scrie in poezia “Moarte fugi” despre cruzimea lumii in care a trait astfel: “Am urât această lume!/ Şi cum pot să n-o urăsc?/ Un necaz nu se sfârşeşte,/ Alte-n loc se pregătesc!/ Şi sperând de-o zi pe alta/ Văz că sper tot în zadar, /Căci în loc de vreun bine / Chinul meu e mai amar,/ De aceea, eu adese tot suspin după sicriu/Dar… ah! cine-mi poate spune/ Şi-n mormânt cum o să fiu!/ Poate-acolo mă aşteaptă/Un necaz cu mult mai greu/ M-am deprins cu chinul lumii/ Moarte, fugi când te chem eu!.
