Reţelele sociale, o altă “peşteră” a lui Platon? Între algoritmi, “umbre” şi “mimesis” digital

Reţelele sociale (şi realitatea digitală, în general) par să redefinească modul în care percepem lumea. În special platforme precum TikTok, Facebook, Instagram, X (fostul Twitter) etc. modelează nu doar conținutul pe care îl consumăm, ci și modul în care gândim, simțim și ne raportăm la realitate. Alegoria Peșterii, a lui Platon, un mit filosofic clasic, dobândește o relevanță surprinzătoare în acest context, oferind o cheie critică de interpretare asupra iluziei mediate de algoritmi.

Mitul peşterii – alegoria lui Platon, un scurt remember

În Mitul Peșterii (capitolul VII, din “Republica”), un mit despre condiţia umană, despre fericire/ nefericire, adevăr, o pledoarie pentru cunoaşterea autentică, Platon descrie un grup de oameni care trăiesc încătușați într-o peșteră, putând vedea doar umbrele lor proiectate pe un perete. Ei cred că acele umbre sunt realitatea, neștiind că, în spatele lor, există obiecte reale și o sursă de lumină (focul). Unul dintre prizonieri este eliberat, iese din peșteră și descoperă lumea reală, luminată de soare. La întoarcerea lui, ceilalți nu-l cred, fiind atașați de iluzia lor.

Mesajul alegoric pe care-l transmite Mitul lui Platon este că oamenii, în general, dincolo de loc, epocă, obiceiuri, trăiesc într-o iluzie (imaginea peşterii, singura pe care o ştiu), sunt prizonierii propriilor percepţii, judecăţi, convingeri, ignorând realitatea/ adevărul. Lumea, pentru cei din peşteră, este doar suma umbrelor şi a ecourilor vorbelor lor.

Când unul dintre aceşti oameni păşeşte în lumea de afară, în strălucirea soarelui, la început suferă, apoi se obişnuieşte (cu greu), mai caută incă umbra, dar, treptat, se bucură, înţelege că viaţa dinainte a fost doar un vis chinuitor. Dacă acest om se întoarce la semenii săi, pentru a le spune “adevărul”, aceştia nu-l vor crede, iar dacă el ar fi nevoit să se întoarcă la viaţa dinainte, din peşteră, atunci ce sens ar mai avea scurta “eliberare”?

Alegoria lui Platon explorează, aşadar, diferența dintre “realitatea adevărată” şi “realitatea percepută”, precum şi felul în care cunoaşterea umană poate fi distorsionată de propriile percepții şi experienţe, este o pledoarie pentru libertatea spiritului, pentru cunoaşterea de sine, pentru curaj şi inteligenţă.

Reţelele sociale, algoritmii şi “umbrele” lui Platon

În prezent, la peste două milenii de când Platon a imaginat “Alegoria peşterii”, reţelele sociale (social network), în care sunt angrenaţi miliarde de utilizatori, funcționează într-un mod similar cu peștera platoniciană. Platformele de social media nu prezintă utilizatorilor realitatea în mod direct, ci o versiune a acesteia, profund filtrată și adaptată de algoritmi. Acești algoritmi învață preferințele noastre și ne oferă constant conținut similar, creând o “bulă informațională”, care ne izolează de perspective diferite.

De exemplu, un adolescent care petrece zilnic ore întregi, pe TikTok, urmărind videoclipuri despre „stil de viață de lux” va primi tot mai multe clipuri cu vacanțe exotice, mașini scumpe și estetică impecabilă. În timp, poate ajunge să creadă că “așa trăiesc toți oamenii de succes”, ignorând realitatea mai complexă și diversă din afara platformei. Acest fenomen poate duce la anxietate, depresie și o viziune distorsionată asupra valorii personale și sociale.

Focul din peștera lui Platon, sursa artificială de lumină care permite existența umbrelor, poate fi interpretat, în prezent, drept algoritmul – o tehnologie invizibilă – care selectează ce vedem și ce nu pe reţelele sociale. Acesta nu este o sursă neutră de adevăr, ci un mecanism care prioritizează engagement-ul (interacțiunea), nu veridicitatea. Astfel, ceea ce vedem este adesea determinat de ceea ce vinde, nu de ceea ce este real.

Într-o corespondență simbolică, “umbrele” din peșteră pot fi echivalate cu videoclipurile sau postările virale, care reprezintă doar o mică parte din realitate, de multe ori aleasă pentru impact emoțional sau comercial. “Prizonierii” sunt utilizatorii obișnuiți, care petrec ore în șir consumând acest conținut fără să-l pună la îndoială. “Focul” este algoritmul, adică tehnologia care permite existența acelor “umbre” filtrate. Soarele, în afara peșterii, simbolizează adevărul sau realitatea nefiltrată – pe care mulți nu o mai caută, fiind captivați de confortul iluziei digitale.

Reţelele sociale – efecte psihologice și epistemice

Paralela dintre Mitul peşterii şi reţelele sociale (ca parte a realităţii digitale) scoate în evidență o serie de implicații:

• Manipularea percepției – algoritmii promovează conținut care întărește convingerile existente, ceea ce limitează capacitatea de a vedea alternative.
• Dependența de aparențe – ca în peșteră, utilizatorii pot ajunge să creadă că ceea ce văd pe ecran este “tot ce există”, pierzând contactul cu complexitatea lumii reale.
• Rezistența la adevăr – asemenea “prizonierilor“ care refuză realitatea celui eliberat, utilizatorii de pe reţelele sociale (ca şi “victimele” algoritmilor de ştiri, atent selectate şi cu scop precis) pot reacționa cu scepticism sau ostilitate față de informații care contrazic narațiunile digitale preferate.
• Fragmentarea adevărurilor/ realităţilor comune – aceasta reprezintă un pericol major pentru structura şi coeziunea unei societăţi, eliminând schimbul autentic de experienţe, perspectivele comune, empatia.

Așadar, realitatea digitală (mai ales, cea oferită de reţelele sociale) poate fi interpretată ca un mecanism modern de proiecție a “umbrelor”, iar utilizatorii captivi în feed-ul personalizat trăiesc o versiune a realității construită algoritmic. Alegoria lui Platon ne oferă o cheie de lectură filosofică profundă, pentru a înțelege riscurile cognitive și sociale ale vieții digitale.

Reţelele sociale ca “mimesis” digital. Catharsis-ul și algoritmii digitali în oglinda gândirii aristotelice

Dacă mitul platonician al peşterii pare să se regăsească în reţelele sociale, într-o versiune a realității construită algoritmic, în care există riscul ca oamenii să confunde “umbrele” cu realitatea, alte două concepte filosofice, din gândirea lui Aristotel, discipol al lui Platon – mimesis şi catharsis – ar putea fi, de asemenea, identitificate în realitatea digitală contemporană.

În opera filosofica a lui Aristotel (“Poetica”, primul tratat despre artă), “mimesis” înseamnă reprezentarea sau imitarea realității prin artă. Tragedia, poezia, pictura – toate „imită” viața, dar într-un mod estetic, educativ sau etic. Nu este vorba, de fapt, doar de “copiere/ imitație”, ci de re-creare semnificativă.

Algoritmii de pe reţelele sociale, TikTok, Instagram, Facebook, YouTube etc., oferă utilizatorilor conținut care “imită” realitatea – vloguri, sketch-uri, trenduri, povești personale s.a.m.d..

Însă, spre deosebire de mimesis-ul aristotelic, care avea o funcție artistică, morală sau intelectuală, mimesis-ul algoritmic este adesea fragmentar, superficial și orientat spre atragerea atenției – un mimesis distorsionat, selectiv, bazat pe emoții intense sau exagerări, mai aproape de simulacru.

De pildă, un influencer postează o rutină zilnică “perfectă”, cu viață sănătoasă, lux și echilibru. Publicul percepe acest conținut ca pe o “realitate”, dar este, de fapt, o reprezentare stilizată, atent editată – un mimesis algoritmic.

Catharsis (purificarea emoțională) și algoritmii digitali

Pentru Aristotel, arta produce “catharsis” (in gr. “kathares” – “curat, fără pată, pur”) – o purificare a emoțiilor prin participarea intensă la o experiență estetică profundă. Este un proces interior, conștient și formator, cu rol în dezvoltarea caracterului şi a capacităţii de reflecţie.

Mutatis mutandis, pe reţelele sociale, algoritmii caută să maximizeze reacțiile emoționale (plăcere, râs, furie, revoltă, tristețe, empatie etc.), pentru a menține atenția utilizatorului. Spre deosebire de catharsis, care eliberează și clarifică emoțiile, interacțiunea digitală tinde să le acutizeze și să le prelungească (hate scrolling, doomscrolling). În loc de purificare, algoritmii pot duce la saturație emoțională sau chiar la epuizare afectivă.

De exemplu, un utilizator urmărește clipuri emoționante (salvarea animalelor, povești de viață tragice) urmate imediat de meme-uri sau videoclipuri violente. Sau un scroll de câteva minute poate include un videoclip dramatic, despre o pierdere personală, urmat imediat de o farsă sau o glumă absurdă. În loc să aibă un proces clar de catharsis, utilizatorul trece printr-un montaj emoțional haotic, care consumă energia afectivă, generează confuzie, fără să ofere înțelegere sau încheiere.

Aşadar, algoritmii digitali pot fi priviți ca forme moderne de mimesis, imitând lumea într-un mod atractiv, dar adesea iluzoriu, și ca stimulatoare ale emoției – însă fără a produce catharsis-ul autentic, descris de Aristotel. În acest sens, tehnologia actuală amplifică unele funcții clasice ale artei, dar le golește de sensul lor profund, punând accent pe consum, nu pe transformare. Mai mult, ceea ce era cândva o experiență colectivă de învățare și transformare devine azi, pe reţelele sociale, un produs individualizat de divertisment continuu.

Eliberarea din “peșteră” – o provocare contemporană

În mitul lui Platon, eliberarea din peșteră este dureroasă – ochii prizonierului sunt “orbiţi” de lumină, iar ceilalți prizonieri nu-l cred când se întoarce să le spună adevărul. În mod similar, un utilizator care decide să se distanțeze de social media sau să caute surse alternative de informare poate fi privit cu suspiciune sau chiar ridiculizat de ceilalți. Critica tehnologiei este adesea marginalizată, iar confortul digital este preferat în locul adevărului dificil, fără să ne dăm seama că suntem încătuşaţi în dispozitivele noastre digitale.

Diverse cercetări recente au arătat că, de pildă, adolescenţii care vizionează videoclipuri pe Tik Tok pe tema sănătăţii mintale (sau alte provocări) devin rapid implicaţi în conţinuturi care promovează depresia, autovătămarea etc., cu un mare grad de risc pentru tinerii utilizatori.

De multe ori, persoanele (puţine) care aleg să-și șteargă conturile de pe reţelele sociale sau să-și limiteze consumul digital sunt considerate “ciudate”, “asociale” sau “deconectate de realitate”, deși, paradoxal, acestea caută tocmai un contact mai autentic cu lumea.

Recunoaşterea unor astfel de mecanisme, limitarea expunerii, opţiunea pentru interacţiuni care lărgesc orizonturile sunt aspecte esenţiale pentru redobândirea controlului asupra spaţiului nostru mental. Scopul tehnologizării, al lumii digitale nu este să ne izoleze de realitate, ci să ajute la dezvoltarea cunoaşterii, să faciliteze legături autentice între oameni în moduri care, nu cu mult timp în urmă, păreau imposibile.

Alegoria peșterii, a lui Platon, mimesis-ul aristotelic, catharsis-ul rămân instrumente extrem de actuale pentru a înțelege condiția umană, într-o eră dominată de tehnologie. Eliberarea (fie şi parţială, în sensul de a conştientiza ce este iluzie, ce este adevăr) din această “peșteră” – realitatea digitală – în condiţiile în care “evadarea” pare oricum imposibilă, presupune efort, gândire critică, inteligenţă și curajul de a privi dincolo de aparențe, o lecție veche, dar mai necesară ca niciodată.