Sângeorz Băi: amintiri de nu foarte de mult

Toamna. Mereu toamna, înainte de începerea școlii. Abia așteptam să vină dimineața în care urma să plecăm departe. O singură dată pe an, în acea dimineață, mă trezeam singură. Un ceas parca suna în mine. Nerăbdarea îmi ieșea prin gât, prin cap, prin mâini. Mă spălam repede, tremurând de frig, mă îmbrăcam și, când eram gata, ai mei se trezeau. Mâncam repede un sendviș cu șnițel sau cu ou fiert și fugeam la gară.

Și era mereu la fel. De fiecare dată puternic, cu furnicături în tot corpul. Concediul mult dorit unde, în tren, călătoreau două bilete și jumătate.

Cușetă, 2 locuri. 12 ore care zburau. Trenul mă legăna, îmi dădea senzația că sunt mai mică. Îmi alegeam mereu locul de sus. Așa am și căzut la o frână bruscă, direct pe o valiză. Țin minte că ai mei s-au speriat. Eu râdeam.

La destinație, ne aștepta…Sangeorzul. Când eram așa, din vremea amintirilor pe care le povestesc, nu știam ce înseamnă să nu poți să uiți un miros. Mi se părea că, uneori, îl întâlneam și încremeneam timp de câteva secunde ca să îl adulmec, precum un câine, dar realizam repede că mi s-a părut. Poate fi doar acolo. Abia acum înțeleg că acel aer sfânt mi s-a întipărit nu în nări sau în minte…ci în suflet, motiv pentru care nu pot să-l uit. Miros de dimineață, de fân, de lână, de lapte proaspăt muls, de Sangeorz Bai.

Ne aștepta, în gară, dimineața devreme, băbuța cu căruțul. Ne aștepta. Știa, cumva, că venim. Ne surprindea de fiecare dată și când o vedeam acolo, știam că am ajuns…acasa. Purta mereu o basma de culoare roșie, drept pentru care o numisem „Mamaia Roșie”. Se bucura cand ne vedea și ne întâmpina cu “Binie ați venit! Cum o fo drumul?”. Eu rămâneam câteva momente în fața ei ca să o studiez. Mă uitam la ochii ei blânzi care ne mângâiau pe toți trei. Avea riduri adânci, dar, cumva, mi se părea că nu o fac decât mai frumoasă. Bătrâna purta o traistă din lâna pe care o făcuse în tinerețe. Avea acolo bunătăți pentru noi: semințe de dovleac, nuci și mere. Și se scuza că nu a putut aduce mai mult, dar ne asigura că zilele care or veni, ne va da și prăjitură, și sirop, și țuică. Avea cele mai muncite mâini pe care le întâlnisem până atunci.

Mă uitam dacă poartă mănuși, căci era frig. Eu purtam, la fel și ai mei, însă ea nu. Încarcam bagajele în căruț și între ele, mă cuibăream și eu. Mi se părea tare interesant. La București, trăiam o senzație asemănătoare doar iarna, când eram pe sanie și mă trăgea cineva. Porneam spre hotel. Aveam de mers, de fapt, ei aveau de mers un kilometru. Eu adormeam întotdeauna acolo, între bagaje. Tata o ajuta pe mamaia Roșie, trăgând cot la cot de căruțul supraîncărcat care se îngreuna de la an la an, din cauza mea. În jurul nostru, o beznă infinită de calm. La hotel, doamna recepționeră ne aștepta. Ne dădea tot timpul trei sau patru chei. Eu mă trezeam și fugeam cu tata să alegem camera perfectă. Cand aveam trei ani, am desenat cu creionul o pisică pe ușa unei camere, ca să ne fie mai ușor să o recunoaștem anul următor și să ne cazăm tot acolo. Camera avea două paturi, pe care tata le apropia imediat ce eu stabileam unde vom sta 18 zile.

Prima zi. Copițele în galop sau cucurigul cocoșilor devenea alarma noastră. Tata se trezea primul și dădea perdeaua într-o parte, cu un gest grandios, ca cei ce se ocupau de cortinele de la teatru. Soarele încalzea micul dejun adus de el în cameră pentru prințesa somnoroasă și regina mamă-așa ne poreclise el. Muntele era invitat la noi în balcon. În timp ce savuram primele clipe de Sangeorz, la ușă, bătea tanti Măriuca. Aflase, cumva, că am venit și se gândea că ne-ar fi prins bine o cană cu lapte proaspăt.

Ziua începea cu grai dulce ardelenesc, povești și mult drag. Părinții plecau pe rând, la tratament. În timpul acesta, eu stăteam și mă minunam. Priveam fiecare detaliu din peisajul care mi se desfășura în față.

Plecam apoi toți trei la o plimbare prin parc, în recunoaștere. Uneori, jucam și un meci de badminton, alteori, tenis de masă. Ne întorceam lihniți la prânzul regimului II-boli ale sistemului digestiv. Supa cu tăieței, ciulama și chec pufos. “Sărut mâna pentru masă”. Dormeam după-amiaza o oră și apoi mergeam în vizite, pe deal, la cei dragi.

Sangeorz-Bai. Sangeorz e omul bun. E traista de lână pe care o mână îmbătrânită o cară sub soare. Este borcanul de afine prea ieftin pentru munca depusă la cules și siropul de brad ce-ți unge gâtul. Sangeorzul e cornetul de hârtie facut cu mare măiestrie, fără urmă de lipici, în care încap trei pahare de țuică-măsura pentru semințele de dovleac. E sunetul borcutului care curge pe lângă gurile însetate ale copiilor, e iarba pe care o ating desculță, e laptele cald din sticlă. E coțofana de pe munte care se vede de la izvorul 8, e aluna pe care o dau veveriței din parc. Este lecția de mate cu mami. E creionul cumpărat de la librăria “din jos” cu care înconjuram mulțimea fructelor, a cifrelor, a dragostei. Sangeorz înseamnă goblen, mărgele, împletituri, târg. Are căpițe de fân și ochi ageri peste tot.

Sangeorzul e tanti Ana de la CEC, e doamna Dogaru de la recepție, e fina, e tanti Măriuca și nenea Machedon, e tanti Lenuța de la cantină. Sangeorz este și domnul de la masaj care joacă șah, domnul Mezaros cu televizoarele și doamna cu chitara. Sangeorz este o familie, cu Florica, cu Vasi, cu Ionica și Ștefan.

Aici este tot. E viața grea, cu muncă la câmp, în care nu ai timp să folosești crema antirid. E o viață în care copiii nu adorm cu cântece ascultate la pick-up, ci se cufundă în povești citite de frații mai mari.

Va urma…