Sindromul călătorului se referă la o stare de emoţie exacerbată, la o tulburare psihică pasageră, care poate să apară, la unele persoane, în timpul călătoriilor în străinătate, când ajung în locuri la care au visat multă vreme şi când constată că diferenţa dintre realitate şi felul în care şi-au reprezentat-o mental este prea mare, fie pentru că frumuseţea locurilor este copleşitoare, peste aşteptări, fie pentru că, dimpotrivă, ceea ce descoperă acolo unde ajung este departe de ceea ce şi-au imaginat.

Este vremea vacanţelor, a concediilor şi multe planuri de plecare, de evadare din banalul cotidian se vor împlini, nenumărate destinaţii turistice vor fi invadate de turişti din diverse părţi ale lumii, iar felul în care este perceput “frumosul” în realitatea imediată, în natură, în artă, în manifestările umane, depinde de personalitatea fiecăruia, de sensibilitate, de reperele sale culturale. Şi cu cât o persoană are mai multe cunoştinţe despre artă, istorie, cultură în general, cu atât este mai atentă la detalii şi, poate, uneori, mai vulnerabilă în raport cu ceea ce se numeşte “sindromul călătorului”.

Cum se manifestă sindromul călătorului?

Sindromul călătorului
Sindromul călătorului

Unii descriu sindromul călătorului ca pe un “şoc cultural”, generat de diferenţa dintre culturi, de abundenţa operelor de artă, a simbolurilor religioase, văzute, până la momentul călătoriei, doar în fotografii, albume etc., alţii îl numesc “tulburare psihosomatică”, pentru că se manifestă atât la nivel fizic, cât şi psihic.

Principalele simptome caracteristice sindromului călătorului şi care dispar odată cu revenirea la mediul obişnuit sunt: euforie, agitaţie, nelinişte, frică, anxietate, nevoia de izolare sau, dimpotrivă, gesturi şi manifestări ostentative, vertij, tahicardie, transpiraţie abundentă, obsesii, în cazuri extreme, chiar halucinaţii.

Sindromul călătorului – diverse forme

De regulă, călătoriile amplifică emoţiile şi destinaţiile nu înseamnă numai locuri noi, ci şi o nouă perspectivă asupra acestora. Călătorim pentru a ne destinde, pentru a da o nouă dimensiune şi semnificaţie timpului, pentru a ne elibera de constrângeri, pentru a cunoaşte lumea şi a ne cunoaşte pe noi înşine, pentru că, în orice ipostază, călătoria este o experienţă foarte subiectivă. Din această dimensiune personală se pot ivi diverse forme de manifestare a sindromului călătorului, cele mai cunoscute fiind următoarele:

Sindromul Stendhal – a fi “bolnav” de prea multă frumuseţe şi emoţie

Sindromul Stendhal
Sindromul Stendhal

Sindromul Stendhal sau Sindromul Florenţa a fost descris pentru prima dată în 1989, de către psihiatrul italian Graziella Magherini, făcând referire la simptomele pe care le manifestau unele persoane în faţa unei aglomerări de opere de artă, pornind de la observaţiile făcute asupra unor turişti ajunşi la Florenţa, leagănul Renaşterii italiene, unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume, graţie monumentelor, palatelor, muzeelor, operelor de artă celebre.

Aceşti turişti, spune psihologul italian, într-o carte consacrată acestei tulburări psihosomatice, aflaţi, în realitate, în faţa operelor unor artişti celebri – Michelangelo, Leonardo da Vinci, Botticelli, Donatello etc. – au simţit atât de puternic emoţia artistică, încât au avut nevoie de asistenţă medicală, pentru a depăşi reacţiile fizice puternice – ameţeală, senzaţie de sufocare, accelerarea ritmului cardiac etc. Având în vedere frecvenţa acestor cazuri (sute de internări, de-a lungul anilor), paznicii din muzeele Florenţei sunt instruiţi cum să gestioneze astfel de situaţii şi să anunţe serviciul spitalicesc de urgenţă al oraşului.

Denumirea de “Sindrom Stendhal”, căruia i se mai spune şi “hyperkulturemia”, se explică prin faptul că celebrul scriitor francez (Stendhal), din secolul al XIX-lea, într-o carte intitulată “Carnets de voyage”, este primul care descrie simptomele pe care, mai târziu, medicii le vor numi “Sindromul Florenţa” (Sindromul Stendhal).

Eram într-un fel de extaz, la gândul că sunt la Florenţa – mărturisea scriitorul ajuns pentru prima dată în Italia, în Bazilica Santa Croce, unde sunt înmormântaţi Niccolo Machiavelli, Michelangelo și Galileo Galilei – în apropierea operelor marilor artişti, absorbit în contemplarea frumuseţii sublime, încât inima îmi bătea cu putere […] totul a vorbit atât de viu sufletului meu, aveam senzaţia că viaţa mi se scurge din trup, că mă voi prăbuşi în orice moment”.

Sindromul Paris – diferenţe culturale de nesuportat

Sindromul Paris
Sindromul Paris

Sindromul călătorului se poate manifesta şi în această formă particulară, numită “Sindromul Paris”, pe care psihiatrii au identificat-o în cazul unor persoane care vizitează capitala Franţei, în special japonezi.

Termenul apare într-o carte publicată în 1991, de către un medic japonez, Hiroaki Ota, angajat al Spitalului Sainte Anne, din Paris, şi care constata, în cazul pacienţilor afectaţi de acest sindrom, pe care i-a tratat, diferenţa foarte mare între reprezentarea pe care o au japonezii despre Franţa, graţie revistelor nipone, care idealizează capitala franceză – “Oraşul luminii”, al romantismului etc. – şi realitatea sub aşteptări şi, oricum, foarte diferită de cea a ţării natale, pe care o descoperă călătorii care vin din “Tara Soarelui Răsare”.

Ceea ce îi “derutează” pe japonezii ajunşi în capitala Franţei şi care au simptome caracteristice “sindromului călătorului” se leagă de bariera lingvistică şi de comportamentul francezilor, mult mai expansiv decât al lor, cu afirmarea categorică a unor puncte de vedere, de felul “nu sunt de acord cu...”, ceea ce este deconcentrant, chiar inacceptabil, din perspectiva educaţiei nipone.

Citește și:  Palme d'Or 2022 - câştigat de “Triunghiul tristeţii”/ “Triangle of Sadness”, o satiră despre “capitalismul în fază terminală”

Timp de aproape două decenii, doctorul Hiroaki Ota a îngrijit peste 70 de pacienţi cu “Sindromul Paris”, unii dintre ei fiind repatriaţi de îndată ce au fost stabilizaţi şi care nu au mai prezentat niciun simptom de această natură de îndată ce au ajuns în ţara lor.

“Sindromul Călătorului” – Ierusalim, Complexul Mesia

Sindromul Ierusalim
Sindromul Ierusalim

Sindromul Ierusalim este provocat de exacerbarea sentimentului religios şi poate fi observat mai ales cu ocazia marilor sărbători religioase – Paste, Crăciun – în cazul unor călători care au visat ani la rând să ajungă pe “Pământul Sfânt” al Ierusalimului, iar când acest lucru s-a întâmplat, emoţia a fost atât de puternică încât au apărut, temporar, comportamente ciudate – nevoia de izolare, de purificare spirituală, prin diverse ritualuri, halucinaţii, senzaţia că au de îndeplinit o “misiune”, iar în cazurile mai grave, chiar transpunerea în ipostaza unui personaj biblic salvator (Complexul Mesia).

Medicul Yair Bar-El, care a diagnosticat sindromul în 1993 şi care, de atunci, se ocupă cu peste 100 de cazuri anual, dintre care aproape jumătate au nevoie de internare, identifica, pe lângă emoţie, şi o altă cauză a Sindromului Ierusalim – faptul că marea bogăţie arheologică si spirituală a Ierusalimului reflectă diverse perioade istorice şi religioase (musulmane, turceşti, bizantine etc.), iar pentru unii călători realitatea nu corespunde aşteptărilor şi atunci se produce “o decompensare psihotică”.

Medicii au constatat, în anii 2000, o creştere a cazurilor cu Sindromul Ierusalim, aşa explicându-se, de pildă, prezenţa, în locurile publice, a unor persoane îmbrăcate în veşminte precum cele antice, plimbându-se prin mulţime cu o cruce pe umeri sau retrăgându-se în locuri singuratice, unde murmură rugăciuni, citesc din Biblie, intonează psalmi.

De obicei, remarca medicul Yair Bar-El, în cazul celor mai “sensibili”, asemenea simptome apar chiar de a doua zi, după ce ajung la Ierusalim, şi dispar la 5-6 zile după ce părăsesc “Oraşul Sfânt”, cu excepţia cazurilor care necesită internare, aceştia revenindu-şi în câteva săptămâni. Cazuri similare, legate de Sindromul călătorului, au fost înregistrate şi la unii dintre pelerinii care merg la Mekka, locul naşterii profetului Mahomed.

Sindromul Indiei – “şoc cultural” şi misticism

India
India

Sindromul Indiei poate să apară, cu aceleaşi manifestări general valabile pentru Sindromul călătorului, din două motive, aşa cum observa psihiatrul Régis Airault, angajat o vreme la Ambasada Franţei din India.

Pentru turiştii occidentali care ajung în această îndepărtată ţară din sudul Asiei, “şocul cultural” poate să apară, pe de o parte, din pricina aglomeraţiei, zgomotului, mirosurilor, sărăciei din unele locuri, exceselor climatice, iar pe de alta, din motive religioase, mistice. În acest al doilea caz, tulburările psihice au fost descrise prin termenul de “sentiment oceanic”, folosit, încă din secolul al XIX-lea, de către scriitorul francez Romain Rolland, într-o scrisoare către Sigmund Freud, şi care ar însemna “dorinţa sau impresia de uniune cu Universul”, sentiment pe care chiar scriitorul francez l-ar fi trăit sub forma unei “iluminări”.

Încercând să desluşească mecanismele unor astfel de manifestări, precum cele relatate de Romanin Rolland, Freud credea că “sentimentul oceanic” nu este generat neapărat de “şocul cultural”, adică de dezorientarea resimțită de o persoană care se confruntă cu un mod de viață necunoscut, sau de vreo nevoie religioasă, ci vine, mai degrabă, din diverse suferinţe şi frustrări ale copilăriei.

Lisztomania – frenezia isterică a fanilor

În categoria manifestărilor psihotice legate de un anumit context se încadrează şi “Lisztomania” sau “Febra Liszt” – frenezia isterică a fanilor compozitorului Franz Liszt, în timpul concertelor pe care le ţinea, în secolul al XIX-lea, la Berlin şi Paris, manifestări asemănătoare cu cele de astăzi, de la anumite spectacole cu artişti celebri.

Mai ales după 1842, când a făcut un lung turneu prin Europa, Liszt era întâmpinat cu un fel de “extaz mistic”, spectatorii ţipau, unii leşinau, femeile îşi făceau brăţări din corzile rupte ale instrumentelor sale etc. – comportamente la limita patologicului.

Dromomania – în sens nonclinic

Vremea vacanţelor
Vremea vacanţelor

Începând cu jumătatea secolului trecut şi până astăzi, “dromomania” (din grecescul “dromos” – a merge şi “manie” – preocupare exagerată pentru ceva, deprindere bizară) sau hipermobilitatea, în accepţie nonclinică, denumeşte nevoia emoţională intensă a cuiva de a călători constant, adesea în detrimentul intereselor profesionale, familiale etc., este un fel de fugă de sine, expresia unei neîmpliniri, a unei nelinişti.

Cu siguranţă, dorinţa şi plăcerea de a călători fac parte din natura umană. La fel şi emoţiile care derivă din contactul cu realităţi noi, surprinzătoare, dar toate acestea sunt fireşti numai atât timp cât nu se transformă în simptomatologie pentru “Sindromul călătorului”. “Nu călătorim pentru a scăpa de viaţă, ci pentru ca viaţa să nu ne scape” (Cesare Pavese).

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.