Sindromul lui Diogene, aşa cum îl defineşte un medic implicat în mai multe studii referitoare la acest subiect, este “un ansamblu de semne şi comportamente, dincolo de care se pot ascunde nişte maladii, deşi nu este întotdeauna cazul”.
Mai exact, Sindromul lui Diogene este o tulburare de comportament, care se manifestă prin incurie, adică neglijenţă, lipsă de interes pentru igiena personală, condiţii de viaţă insalubre, şi silogomanie – acumulare compulsivă de obiecte inutile, chiar deşeuri, fără preocupare pentru utilitatea sau valoarea lor, care provoacă, de regulă, un disconfort major, pentru că toate sunt aduse şi îngrămădite în locuinţă, fără nicio logică.
La aceste aspecte, în cazul persoanelor atinse de Sindromul lui Diogene, se adăugă tendinţa de izolare socială şi o altă trăsătură comună – refuzul oricărui ajutor, cu argumentul că nu este nimic neobişnuit în felul lor de a fi.
Denumirea acestei tulburări comportamentale – Sindromul lui Diogene – face trimitere la numele filosofului grec din secolul al IV-lea i.Hr., Diogene din Sinope, care, în total dezacord cu viaţa atenienilor, a adoptat un mod de viaţă mai excentric, alegând să trăiască într-un butoi, detaşat de orice convenţii sociale. Traiul într-un butoi i-a conferit o anume libertate în raport cu normele sociale, dar a presupus şi condiţii de viaţă precare şi o anume neglijenţă faţă de sine.
Această “incurie” a lui Diogene i-a făcut pe medicii englezi A. Clark, G. D. Mankikar et I. Gray să inventeze şi să folosească acest concept, începând cu anii 1970, când s-au ocupat de manifestările ciudate ale unora dintre pacienţii lor, care abandonaseră orice preocupare pentru igiena corporală şi, în plus, dezvoltaseră mania de a aduna tot felul de obiecte.
Sindromul lui Diogene – cauze, manifestări
Există persoane (2 – 6% dintre persoanele adulte, după unele statistici) care, de la un anumit moment încolo, nu mai pot controla relaţia lor cu obiectele şi devin prizonieri, în totalitate, pornirii de a aduna, a aduce acasă şi a păstra tot felul de obiecte – ziare, reviste, haine, cutii, ustensile, bibelouri, încălţăminte, bucăţi din diverse aparate dezmembrate, ambalaje, alimente etc.
Treptat, locuinţele acestor oameni se transformă în spaţii insalubre, care emană mirosuri greu de suportat, deşi, spun medicii, există şi persoane din această categorie care păstrează o anumită ordine, toţi evitând însă orice fel de relaţie socială şi fiindu-le imposibil să renunţe la ceva ce au adunat.
Sindromul lui Diogene, în opinia specialiştilor, îşi poate avea originea în vreun traumatism din copilărie şi, după un număr de ani în care nu se întâmplă nimic anormal, se poate declanşa aşa-zisa “diogenizare”, din cauza unei schimbări bruşte şi dramatice în viaţă, a unui şoc emoţional (decesul cuiva, o despărţire s.a.m.d.), producându-se o ruptură în relaţia cu ceilalţi sau cu sine. Este ca şi cum ar simţi nevoia să umple vidul unei depresii cu munţi de obiecte.
Silogomania (acumularea compulsivă de obiecte inutile) devine, astfel, partea vizibilă a unui proces (psihic) invizibil şi pe care persoana respectivă nu-l conştientizează, expunându-se pe sine şi pe ceilalţi la pericole precum: infecţii, boli, epidemii, risc de incendii etc.
Dacă Sindromul lui Diogene nu este o boală în sine, acesta poate fi semnul unei maladii asociate – Alzheimer, alcoolism, demenţă, alte boli neuropsihice – şi necesită supraveghere medicală, altfel consecinţele pot fi grave şi ireversibile. Sunt şi medici care spun că este posibil ca, în cazul incuriei (neglijarea igienei personale) şi a silogomaniei, să nu existe boli asociate, posibil de diagnosticat, şi atunci situaţia este şi mai greu de gestionat.
Sindromul lui Noe
Sindromul lui Noe este ceva similar cu Sindromul lui Diogene, cu deosebirea că persoanele care manifestă o astfel de anomalie nu adună obiecte, ci un număr mare de animale de companie, care nu pot fi hrănite, adăpostite în condiţii fireşti, situaţie care duce la deterioarea mediului de viaţă al persoanei respective, dar şi al animalelor. În aceste cazuri, persoanele cu Sindromul lui Noe nici nu vor să se despartă de animale, dar nici nu acceptă că le provoacă suferinţă.
Deşi cauzele sunt greu de decelat, se pare că Sindromul lui Noe, ca şi Sindromul lui Diogene, are rădăcini în ceea ce medicii numesc TOC (Tulburări obsesional-compulsive), caracterizate de obsesii, nelinişti, frici, în tulburări de personalitate, în care sunt implicate funcţii cognitive şi comportamentale.
Frecvent, în mass-media, sunt dezvăluite asemenea cazuri terifiante. Anul trecut, de exemplu, în Franţa, la Rochefort, într-un apartament, s-au găsit, împreună cu locatarul, 17 pisici, un dihor, o veveriţă, în jur de 40 de şobolani, papagali, porumbei, porcuşori de Guineea, hamsteri, iepuri, în condiţii deplorabile. Si astfel de cazuri sunt cu miile, inclusiv la noi.
Sindromul lui Diogene – un caz celebru
Unul dintre cele mai cunoscute cazuri cu Sindromul lui Diogene este cel al lui Howard Hughes (1905 – 1976), unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume, la vremea respectivă, aviator, industriaş, regizor la Hollywood, filantrop american, fondator al Institutului de medicină Howard Hughes, care funcţionează şi astăzi, al Companiei aeriene Hughes Aircraft, co-proprietar al RKO, o importantă companie de producţie şi distribuţie de filme.
Încă de la vârsta de 25 de ani, Howard Hughes avea comportamente ciudate, excentrice. Era obsedat, de exemplu, de mărimea arahidelor, gustarea sa preferată, pe care le mânca tacticos, cu furculiţa. În timpul unor filmări, a făcut o obsesie pentru un defect de cusătură a unei bluze purtată de o actriţă, intr-atât de preocupat de acest detaliu încât a adresat un “memorandum” echipei de filmare.
Unul dintre cele mai stranii episoade a avut loc în 1958, când Howard Hughes şi-a anunţat prietenii şi cunoscuţii că vrea să vizioneze nişte filme într-un studio din apropierea casei şi nu a mai ieşit de acolo patru luni, timp în care s-a hrănit doar cu ciocolată şi lapte, s-a înconjurat de nenumărate cutii de şerveţele pe care le rearanja în continuu, nu a făcut baie, nu şi-a schimbat hainele, iar cea mai mare parte a timpului a stat gol, urmărind film după film.
Au urmat şi alte episoade bizare – s-a închis un an de zile în hotelul Beverly Hills, împreună cu soţia, amantele şi servitorii şi petrecea cea mai mare parte a timpului uitându-se, gol, la filme. Se spune că a vizionat filmul său preferat, “Ice Station Zebra”, de 160 de ori. S-a stins din viaţă la bordul unui avion, îndreptându-se spre Huston, cei care au anchetat cazul spunând că era de nerecunoscut, neîngrijit, cu părul, barba şi unghiile crescute, malnutrit.
Cercetări şi perspective psiho-comportamentale
Cercetări recente au pus în evidenţă că Sindromul lui Diogene şi Sindromul lui Noe pot avea şi cauze genetice, dar, de cele mai multe ori, sunt legate de tulburări obsesional-compulsive. Persoanele în cauză nu se pot despărţi de obiectele/ animalele din jurul lor din teama de a nu face o greşeală, supraestimând consecinţele unui gest sau ale deciziei de a arunca ceva. Pentru ei, a arunca un obiect e ca şi cum ar renunţa la ceva ce ţine de fiinţa lor şi consideră că nimeni nu poate înţelege acest lucru.
Şi părintele psihanalizei, Sigmund Freud, a fost preocupat de astfel de manifestări, la începutul secolului trecut, subliniind că incuria şi silogomania au potenţial simbolic şi sunt legate, probabil, de traume la nivelul experienţelor preverbale (prima copilărie).
Specialiştii mai atrag atenţia asupra faptului că şi atunci când nu este vorba de patologii, de cazuri extreme, omul modern, marcat de societatea de consum, trebuie să fie atent la o anume predispoziţie a fiinţei umane spre acumulare de obiecte inutile, ca un fel de compensaţie pentru diverse frustrări, şi că este nevoie să fim mereu conştienţi de binefacerile simplificării, cumpătării, eliminării a tot ceea ce este de prisos, pentru sănătatea şi igiena noastră fizică şi mentală.
