Sistemul de învăţământ japonez – unul dintre cele mai performante din lume. Cum ne-ar putea inspira?

Sistemul de învăţământ japonez este considerat unul dintre cele mai performante din lume, datorită unei combinații de cultură, structură academică riguroasă și implicare socială, educaţia fiind considerată de locuitorii din “Țara Soarelui Răsare” una dintre cele mai importante valori. În general, într-o ţară, un sistem educaţional bine pus la punct reprezintă condiţia şi garanţia că societatea respectivă progresează, că este preocupată de sănătatea morală şi de nivelul intelectual al cetăţenilor săi.

Evident, sistemele de învăţământ de top sunt condiţionate de parametri care diferă de la o ţară la alta – tradiţii, experienţe trecute, cultură, dar, dincolo de specificităţi, există aspecte comune (pregătirea profesorilor, conţinutul programelor, metodele de predare – evaluare, integrarea tehnologiilor moderne în transmiterea şi valorificarea informaţiei, sincronizările cu piaţa muncii etc.) a căror abordare determină viabilitatea respectivului sistem.

Sistemul de învăţământ japonez – în topul mondial

Japonezii sunt recunoscuţi în lumea întreagă pentru inteligenţa, echilibrul şi politeţea lor, pentru capacitatea de adaptare, pentru formarea unei forţe de muncă de înaltă calitate, iar “secretul” este educaţia. Performanța sistemului de învăţământ japonez nu vine doar din materie și examene, ci dintr-o cultură educațională profund înrădăcinată în disciplină, responsabilitate colectivă şi individuală și respect pentru învățare. Iată principalele aspecte care definesc acet sistem de învăţământ:

Structură şi organizare – cicluri de învăţământ

În Japonia, învăţământul preuniversitar înseamnă 12 ani (9 obligatorii), adică şase ani şcoala elementară (parcursul educaţional începe la vârsta de şase ani), trei ani de gimnaziu şi trei ani de liceu, ciclul liceal oferind cursuri pentru cei care se pregătesc pentru universităţi, dar şi cursuri tehnice şi vocaţionale, pentru cei care intenţionează să găsească un loc de muncă după absolvire. Admiterea în licee se face prin examene riguroase, care se desfăşoară intre ianuarie şi martie.

Conţinutul programelor este comun pentru toate tipurile de licee în primul an, diferenţierea făcându-se în următorii doi ani. Deşi liceul nu este obligatoriu, circa 99% dintre absolvenţii gimnaziului urmează şi această etapă. Uniformele şcolare sunt obligatorii, pentru a reduce presiunea socială şi a crea şi un sentiment de comunitate.

Învăţământul superior, oferit de universităţi, are o durată de patru ani, care se încheie cu diploma de licenţă. Există şi programe/ facultăţi de şase ani, care oferă, la final, diplomă profesională. În urmă cu câţiva ani, aproximativ 47% din populaţia Japoniei avea studii superioare (în România, de exemplu, numai 18,6 %, în 2025), nivelul de creştere de la an la an, în Japonia, fiind de 3%.

Cursurile, în Japonia, încep în aprilie, în perioada înfloririi cireşilor (Hanami) şi se termină în martie, anul următor, cu vacanţe scurte de primăvară, de iarnă (câte două săptămâni) şi vacanţa de vară, de şase săptămâni. La finalul liceului, nu se dă un examen (cum este la noi Bacalaureatul), ci se susţine un Test Naţional al Centrului Naţional de Admitere în Universităţi (Senta), care decide viitorul tinerilor (în sensul că fiecare facultate are cerinţe specifice în prinvinţa scorului obţinut de elev), test girat de o instituţie administrativă independentă, în colaborare cu Ministerul Educaţiei.

Sistemul de învăţământ japonez – standard academic ridicat și Curriculum național unitar

În sistemul de învăţământ japonez, Ministerul Educaţiei stabileşte un Curriculum la nivel naţional, riguros structurat şi echilibrat, cu accent puternic pe studiul limbii japoneze, matematică, științe, la care se adaugă limbi străine (engleza este obligatorie în gimnaziu şi liceu), informatică, tehnologie modernă, competenţe digitale, robotică (pentru a fi pregătiţi pentru provocările secolului XXI), educaţie fizică, arte, economie casnică (ştiinţă a familiei şi consumului, aspecte privind dezvoltarea umană, finanţele personale, nutriţia, design-ul interior etc.), ore dedicate educaţiei morale (Dotoku), foarte importante, pentru ca elevii să înveţe de mici ce înseamnă corectitudinea, responsabilitatea, empatia, compasiunea, colaborarea pentru binele comun, respectul reciproc.

Pentru că sistemul de învăţământ japonez pune accent, în primul rând, pe formarea personalităţii, pe valorile morale, disciplină, respect pentru tradiţie, există, pe lângă materiile din trunchiul comun al programei şcolare şi cursuri la propunerea şcolii sau la propunerea elevilor, în funcţie de interesele acestora.

Remarcabil este şi faptul că, din respect pentru cultura naţională, pentru a duce mai departe tradiţia şi valorile consolidate în timp, toţi elevii învaţă în şcoală caligrafia japoneză/ Shodo (cu pensulă de bambus, cerneală, hârtie de orez) şi să compună “Haiku” – o poezie cu formă fixă, formată din 17 silabe, dispuse în trei versuri, considerată, prin simplitate şi condensarea emoţiilor, forma cea mai elevată a expresiei artistice.

În plus, un loc important în educaţie îl ocupă şi activităţile extraşcolare aproape zilnice (atelierele de după şcoală, sport, dans, muzică, arte etc.) şi cursuri suplimentare private (juku) pentru pregătire, în acest caz rolul părinţilor fiind extrem de important. Sistemul de învăţământ japonez le permite elevilor să se înscrie gratuit în diverse cluburi extracurriculare, care au menirea să le cultive talentele, să le îmbunătăţească performanţele şi, în plus, elevii înşişi pun la punct evenimentele sportive, artistice, festivalurile etc., pentru a-şi dezvolta spiritul organizatoric.

Cultură a efortului, responsabilităţii și perseverenței, educaţie morală înainte de orice

Principiul după care se ghidează toţi cei implicaţi în procesul educaţional (elevi, profesori, părinţi) este specific culturii japoneze – “ganbaru” – adică a persevera, a face totul cât mai bine posibil, a nu renunţa, a depune efort până la capăt, a nu te plictisi, a găsi sens şi bucurie în ceea ce faci, chiar dacă uneori este greu, alteori poate părea banal, repetitiv, obositor. Crescuţi în acest spirit, copiii vor deveni adulţi responsabili, respectaţi pentru ceea ce sunt şi pentru munca pe care o vor face, care vor şti să-şi croiască un drum în viaţă.

În acelaşi sens al educaţiei morale şi al perseverenţei, un aspect care atrage atenţia şi spune multe despre mentalitatea japonezilor este acela că, în şcoli, nu există personal de curățenie permanent, elevii fiind cei care fac curăţenie în şcoală şi în curtea şcolii. Este un fel de a cultiva modestia, grija faţă de ceilalţi şi respectul pentru muncă (orice fel de muncă).

Masa de prânz (pentru care elevii primesc o pauză de 45 de minute) nu este luată la cantină, ci în clasă, unde sunt serviţi de un grup de colegi (prin rotaţie, după un program bine stabilit), respectându-se reguli stricte de igienă (mănuşi, mască). Masa de prânz este asigurată de stat şi include alimente care să respecte principii de nutriţie sănătoasă – supe, orez, legume, fructe, apă, lapte, ceai.

Rata de frecvenţă în şcolile japoneze (cu un program de şase ore zilnic, la care se adaugă activitătile extracurriculare, uneori şi sâmbăta, la decizia şcolii) este de 99,99% – elevii japonezi nu întârzie, nu chiulesc de la ore şi, potrivit statisticilor, peste 90% au mărturisit că niciodată nu au ignorat ceea ce li s-a predat la şcoală.

Profesori foarte bine pregătiți și respectați social

În sistemul de învăţământ japonez şi în societate, în ansamblu, profesorii (sensei) sunt extrem de respectaţi, se bucură de prestigiu, de siguranţa locului de muncă și de stabilitate financiară, pentru că sunt foarte bine pregătiţi profesional, trec prin pregătire riguroasă și concursuri competitive, prin programe de formare continuă. Profesorii nu predau doar materie, ei sunt cei care, alături de familie, modelează caracterul elevilor.

În clasă, la începutul şi la sfârşitul orelor, elevii se înclină în faţa profesorului, într-un gest autentic de respect pentru autoritatea sa intelectuală şi morală, aşa cum în diverse alte situaţii publice/ oficiale, salutul este adresat mai întâi profesorilor, pentru că, datorită lor şi generaţiilor de elevi pe care îi formează, societatea poate să progreseze.

În acelaşi timp, deşi profesorii sunt foarte dedicaţi meseriei lor, programul (în şcoală şi în afara acesteia, prin activităţi extraşcolare) este atât de solicitant încât, în ultimii ani, s-a observat că tot mai puţini tineri îşi doresc să urmeze o carieră didactică, în pofida salariului foarte bun (echivalent cu al unui ministru) şi a altor avantaje.

Sistemul de învăţământ japonez şi filosofia “kaizen”

Filosofia “kaizen” (“kai”+”zen” – “înţelepciunea schimbării”/ “îmbunătăţire”/ “schimbare în bine”), definitorie pentru societatea japoneză, este prezentă şi în sistemul de învăţământ. De fapt, în şcoală se pun bazele acestui mod de a gândi şi a fi – perfecționarea continuă, pas cu pas, prin acumulare de abilităţi, idei, gândire practică (şi nu învăţare mecanică), prin creativitate, exerciţiu – elevii învăţând, în acelaşi timp, să accepte şi greşelile, nu ca pe eşecuri, ci ca paşi spre progres.

Sau, în cazul unor elevi mai “leneşi”, această problemă poate fi remediată prin crearea unei rutine – alocarea unui minut pe zi, la aceeaşi oră, apoi din ce în ce mai mult timp, pentru studierea unei probleme (indiferent de materie), până când rutina este “interiorizată” şi lenea eliminată. Pentru ca efectul să fie cel scontat, elevul nu trebuie pedepsit sau ameninţat. Disciplina japoneză nu mizează pe “frică”, ci pe respectarea promisiunilor, ca o dovadă de respect și maturitate.

În locul “reformelor” dictate de “sus”, scoala japoneză mizează pe acţiuni specifice – metode de predare şi management educaţional adaptate nevoilor elevilor, identificarea şi reducerea aspectelor inutile (“Muda”), monitorizarea zilnică a progresului, creşterea motivaţiei în rândul elevilor etc.

Cum ne-ar putea inspira sistemul de învăţământ japonez?

În prezent, în lume, reforma sistemelor de învăţământ este o preocupare constantă, deoarece doar prin educaţie o ţară poate face faţă provocărilor într-o realitate extrem de dinamică, tehnologizată şi adesea imprevizibilă. Inclusiv în România există astfel de discuţii, dar, din nefericire, la noi, “reforma” a rămas mai mult un subiect de discurs politic, reluat în funcţie de context şi abandonat rapid când “interesele” (altele decât binele, progresul şi prosperitatea societăţii) nu o mai cer.

România nu trebuie şi nici nu poate să devină “Japonia Europei”. Diferențele culturale dintre Japonia și România sunt mari (în general, intre oricare alte ţări), iar soluțiile trebuie ajustate, nu importate mecanic, în funcţie de o mulţime de parametri specifici. Ce ar putea România prelua realist din modelul japonez de învăţământ?

Stabilitate curriculară pe termen lung

În sistemul de învăţământ japonez, reformele sunt rare, planificate pe 10 – 15 ani, prioritizându-se coerenţa şi stabilitatea, Curriculumul național este unitar, manualele standardizate. În România, Curriculumul este frecvent modificat, se pune accent mare pe teorie și memorare, există diferențe mari între școli (urban vs rural).

Ce ar putea face România? – un pact educațional real, transpartinic, Curriculum stabil minimum 10 ani, pilotare înainte de implementare națională, reducându-se astfel haosul legislativ și oboseala profesorilor .

Consolidarea statutului profesorului

În Japonia, profesorii sunt foarte respectați, selecția acestora este riguroasă, ca şi formarea continuă, au salarii competitive. În România, respectul social este în scădere dramatică, formarea continuă este adeseori formală, salarii mici, motiv de migrație profesională spre alte domenii.

O adaptare realistă pentru România a sistemului de învăţământ japonez, în această privinţă, ar însemna creșterea salarială corelată cu performanța și formarea, acces mai riguros în profesie, monitorizare serioasă (din partea unui mentor) în primii ani de carieră, mai puțină birocrație, mai mult timp pentru predare.

Educație morală și disciplină

În şcoala japoneză, orele dedicate educației morale (dōtoku) sunt esenţiale, disciplina este normă culturală. La noi, educația civică există, dar cu impact limitat, nu există implicare directă a elevilor în administrarea școlii, in schimb există probleme frecvente legate de disciplină și bullying.

Cultură a efortului și a perseverenței

Scoala japoneză se construieşte în jurul conceptului de “ganbaru” (a depune efort până la capăt), accentul se pune nu atât pe talent, cât pe muncă susținută, mulți elevi frecventează școli suplimentare private (juku) pentru pregătire.

Chiar dacă în primii ani de şcoală nu se pune accent pe evaluări/ examene (nu se dau teste, examene, înainte de vârsta de 10 ani), importante fiind, la început, comportamentul, atitudinea faţă de învăţare, participarea la activități de grup și respectul față de autoritate, acestea devin mai dificile la admiterea în licee, la finalul acestui ciclu şi pentru admiterea în facultăţi (cele mai dificile), promovând o cultură a muncii intense şi a excelenţei.

În România, “reformele” au impus, printre altele, evaluări în clasele a 2-a, a IV-a, a VI-a, la care se adaugă Evaluarea Naţională la finalul clasei a VIII-a, Bacalaureatul şi diverse forme de admitere (cu sau fără examene) în facultăţi.

România ar putea să aibă în vedere mai mult evaluarea progresului individual (nu doar media clasei), să încurajeze cultura muncii consecvente, să reducă accentul exclusiv pe examenele finale (care amplifică fenomenul “meditaţiilor particulare” si al învăţării “pe moment”, “de nevoie”).

Egalitate și infrastructură

În Japonia, diferenţele intre şcoli sunt foarte mici, infrastructura este modernă şi sigură, abandonul şcolar aproape că nu există. În România, sunt diferențe mari între urban şi rural, infrastructura este inegală, abandonul şcolar este un fenomen din ce în ce mai răspândit.

România ar trebui să direcţioneze fonduri spre zonele vulnerabile, să investească într-o digitalizare reală (cu suport și training), să pună la punct programe de atragere a profesorilor buni în mediul rural.

Sistemul de învăţământ japonez – un model pentru un suflu nou în sistemul românesc

Aşadar, performanța sistemului japonez nu vine doar din materie și examene, ci dintr-o cultură educațională profund înrădăcinată în disciplină, responsabilitate colectivă și respect pentru învățare.

Evident, nu există reţete miracol pentru ca o ţară să-şi recalibreze sistemul de învăţământ, dar inspirându-ne din rezultatele semnificative ale sistemelor educative din alte ţări, am putea să privim şi posibilităţile noastre dintr-o altă perspectivă, să depăşim mentalităţi şi comportamente depăşite. Deopotrivă copiii şi tinerii, pe de o parte, profesorii, părinţii şi societatea în ansamblul ei, pe de alta, au nevoie de un suflu nou în sistemul educaţional, de oameni cu personalitate, viziune şi curaj.

Din nefericire, România, spun statisticile, se află pe primul loc, în UE, în privinţa analfabetismului funcţional, iar fenomenul ia amploare şi în alte ţări din Occident – un aspect paradoxal într-o epocă a progresului fără precedent în cunoaştere, ştiinţă şi tehnologie. Or, “Analfabetul funcţional al secolului al XXI-lea nu este cel care nu ştie să citească şi să scrie, ci cel care nu ştie să înveţe, să se dezveţe şi să reînveţe” (Alvin Toffler).

Problema României nu este lipsa inteligenței elevilor, ci lipsa consecvenței sistemice, a coerenței pe termen lung, a unei autentice profesionalizări a cadrelor didactice (şi a răsplăţii pe măsură), a responsabilităţii şi stabilităţii.

Este de domeniul evidenţei că, fără educaţie sau cu o educaţie necorespunzătoare, un om nu-şi poate împlini potenţialităţile, nu-şi poate construi destinul aşa cum doreşte, iar o societate nu poate aspira la progres şi liberate. “Natura ne aseamănă, dar educaţia ne deosebeşte” (Confucius).