Solstiţiul de vară 2025 va avea loc la data de 21 iunie, la ora 05:42 (după ce,anul trecut, a fost cu o zi mai devreme decât în ultimii 228 de ani) şi va marca cea mai lungă zi din an – 15 ore și 32 de minute, în timp ce noaptea va fi de doar 8 ore și 28 de minute. Este un punct de referință în ciclul anual al mișcării Pământului în jurul Soarelui și are consecințe importante atât din punct de vedere astronomic, cât și climatic și cultural (fiind celebrat în multe tradiții și sărbători populare).
Solstițiul de vară – începutul verii astronomice
Solstițiul de vară marchează începutul verii astronomice în emisfera nordică și reprezintă momentul în care Soarele atinge cea mai înaltă poziție pe cer față de orizont, la amiază, iar razele sale vor cădea aproape perpendicular pe Tropicul Racului (23° 27′ latitudine nordică).
Uşoarele schimbări care apar, de la un la altul, în legătură cu data solstiţiului (oricum, în jurul datei de 21 iunie) se explică prin diferenţa dintre anul calendaristic și anul tropic/ “anul solar” (acesta din urmă însemnând timpul de care Soarele, aşa cum îl vedem de pe Pământ, are nevoie pentru a reveni în aceași poziție în succesiunea anotimpurilor) şi prin “precesia” echinocţiilor (o mișcare continuă şi lentă a axei de rotație a Pământului, provocată de forța gravitațională a Soarelui și a Lunii asupra Pământului turtit la poli.
După solstițiul de vară, Soarele începe să descrească în înălțime, pe cer, zi după zi, iar durata zilei începe să scadă treptat. Acest moment, al solstițiului, este asociat cu temperaturi în creștere, în ciuda faptului că ziua maximă de iluminare solară (21 iunie) nu coincide neapărat cu ziua cea mai călduroasă (care survine adesea mai târziu, datorită inerției termice a Pământului).
La momentul la care, în emisfera nordică, se produce solstiţiul de vară, în cea sudică, are loc solstiţiul de iarnă (şi invers), acest fenomen astronomic, alături de echinocţiile de primăvară şi toamnă, marcând, fiecare, trecerea la un alt anotimp.
Ce înseamnă cuvântul “solstiţiu”? Care este originea termenului?
“Solstițiu”, termenul care denumește fenomenul astronomic, care are loc când poziția aparentă (cum se vede de pe Terra) a Soarelui, atinge extrema nordică sau sudică, în raport cu ecuatorul celest (proiecția, pe bolta cerească, a ecuatorului terestru) sau cu cel terestru, a fost folosit, pentru prima dată, în spaţiul european, în jurul anului 77, de către celebrul erudit roman, Plinius cel Bătrân, în lucrarea sa, “Istoria naturală” (o veritabilă enciclopedie, în 37 de volume).
Originea cuvântului se află în latinescul “solstitium” – format din “sol, solis, solem” (soare) și “stitium” (de la verbul “sisto, sistere, stiti, statum” – a rămâne nemișcat/ a face să stea/ a opri) – şi înseamnă, literal, “Soare nemişcat”, deoarece, la momentul când se produce acest fenomen astronomic, Soarele pare că se “opreşte”, schimbându-şi ulterior direcţia.
În limba română, “solstiţiu” este un împrumut din limba franceză – fr. “solstice” – etimonul fiind, evident, latinescul “solstitium”.
Solstiţiul de vară – scurtă istorie a observării acestui fenomen
Oamenii au observat și consemnat solstițiul de vară încă din preistorie, fiind unul dintre cele mai vechi fenomene astronomice recunoscute de civilizații. Datorită influenței directe asupra agriculturii, ritmurilor naturii și calendarului, solstițiul de vară a fost urmărit și marcat cu precizie de numeroase culturi antice.
Solstițiul de vară – câteva repere ale antichităţii
Primele dovezi și observații se leagă de monumente megalitice, din preistorie – de exemplu, Stonehenge (Anglia) – construit între 3000 î.Hr. și 2000 î.Hr. – este aliniat cu răsăritul Soarelui la solstițiul de vară. Este una dintre cele mai clare dovezi că oamenii urmăreau acest fenomen. De asemenea, alte situri megalitice care sugerează observarea ciclurilor solare se găsesc la Carnac (Franța) și Newgrange (Irlanda).
În Egiptul antic, solstițiul de vară era asociat cu revărsarea Nilului, eveniment esențial pentru agricultură. Răsăritul stelei Sirius, care coincide cu solstițiul, era un indicator al venirii noului an agricol, iar Templul de la Karnak, din zona Tebei, fosta capitală a Egiptului antic (pe malul Nilului), este aliniat în funcție de poziția Soarelui la solstițiu.
Mayașii erau astronomi neîntrecuţi. Au construit temple și observatoare, precum cel de la Chichén Itzá, care marchează evenimente solare importante. Au consemnat solstițiul în codexuri și l-au legat de divinități solare și de agricultură.
În China antică, solstițiul de vară este menţionat în diverse scrieri încă din mileniul al II-lea î.Hr. Era asociat cu forțele yin și yang, cu echilibrul natural și începutul fazei descrescătoare a anului.
Astronomii antici greci, precum Hiparh și, mai târziu, Ptolemeu, au descris cu precizie mișcările solare, inclusiv solstițiile. Solstițiul de vară era folosit în alcătuirea calendarului și în orientarea templelor.
În Roma antică, solstițiul era notat în calendare și avea o semnificație religioasă, fiind legat de cultul Soarelui și de festivaluri.
Aşadar, solstițiul de vară a fost identificat și urmărit de oameni încă din epoca megalitică, iar civilizațiile antice au integrat acest fenomen în sistemele lor calendaristice, religioase și sociale. Dovada observării acestuia se regăsește atât în arhitectura orientată astronomic, cât și în texte antice, făcând din solstițiu un reper fundamental în istoria observațiilor astronomice.
Solstiţiul de vară şi „Soarele de la miezul nopții”. Fenomenul “Nopţilor albe”
Fenomenul cunoscut sub numele de “Soarele de la miezul nopții” este o manifestare naturală spectaculoasă, care apare în regiunile apropiate de cercurile polare, in special în zona arctică și antarctică, și este strâns legat de solstițiul de vară.
Din cauza înclinării axei Pământului (aproximativ 23,5°), în jurul datei solstițiului de vară (21 iunie), emisfera nordică este înclinată spre Soare. Acest lucru face ca, în anumite regiuni nordice, Soarele să nu mai „coboare” sub orizont nici măcar noaptea, creând lumina continuă a zilei.
Aşadar, in această perioadă, Soarele nu apune deloc, rămânând vizibil 24 de ore pe zi, timp de mai multe zile (sau chiar luni, în regiunile foarte nordice/ sudice) – regiuni aflate dincolo de Cercul Polar de Nord (latitudine peste 66°33′ N) și Cercul Polar de Sud (latitudine sub 66°33′ S), în timpul verii polare. Fenomenul poate fi văzut şi admirat în Norvegia (Tromsø, Nordkapp), Suedia, Finlanda, nordul Rusiei, Svalbard (aici Soarele nu apune între mijlocul lunii aprilie și sfârșitul lunii august), Canada, Alaska, Groenlanda.
În regiunile aflate puțin mai la sud de Cercul Polar (de exemplu, Sankt Petersburg, Oslo, Reykjavik, Helsinki), dar suficient de nordice încât soarele să rămână aproape de orizont, sunt nopți – “Nopţile albe” – în care Soarele totuși apune, dar nu coboară suficient sub orizont pentru ca întunericul să se instaleze complet. Cerul rămâne luminat sau semiluminat toată noaptea, cu o strălucire difuză, asemănătoare amurgului.
Ambele fenomene – “Soarele de la miezul nopţii” şi “Nopţile albe” – sunt mari atracții turistice, inspirând festivaluri, artă și literatură.
Sunt celebre “Nopţile albe” din orașul Sankt Petersburg (Rusia), unde fenomenul este celebrat cultural și artistic, în special în perioada iunie – începutul lui iulie, prin concerte, balet, operă și spectacole în aer liber.
Solstiţiul de vară – tradiţii, ritualuri, ceremonii în cinstea Soarelui
Solstițiul de vară a fost și este sărbătorit în multe culturi din întreaga lume, fiind văzut ca un moment sacru, legat de fertilitate, lumină, foc și viață. Iată câteva tradiții, sărbători și festivaluri marcante dedicate solstițiului de vară:
Midsommar (Suedia, Norvegia, Finlanda)
Midsommar (in engleză, Midsummer) este una dintre cele mai importante sărbători din Scandinavia, care marchează solstiţiul de vară şi care se desfăşoară în perioada 21–24 iunie. Oamenii se îmbracă în costume populare și dansează în jurul “stâlpului de Midsommar” (maypole). Se culeg flori și ierburi, iar fetele pun şapte flori sub pernă pentru a-și visa ursitul. Se consumă hering, cartofi și se bea rachiu (şnaps), se aprind focuri mari, simbolizând puterea soarelui.
Juhannus (Finlanda)
Juhannus este echivalentul Midsommar-ului în Finlanda. Se sărbătorește la cabane de vară, în natură. Focurile de tabără (kokko) sunt aprinse lângă lacuri, se cântă și se bea. Este considerat un moment propice pentru ritualuri de dragoste și fertilitate.
Solstițiul de vară – Kupala Night (Ucraina, Polonia, Rusia, Belarus)
Noaptea de Ivan Kupala (6–7 iulie, după calendarul vechi iulian, dar apropiat de solstițiul de vară) este legată de elementele foc şi apă. Bărbaţii sar peste focuri, ca simbol al purificării, iar fetele aruncă, pe râu, coroane de flori, băieții încearcand să le recupereze (semn al alegerii perechii). Se spune că feriga înflorește o singură dată în noaptea Kupalei, aducând noroc celor care o găsesc.
Solstițiul de vară – Festivalul de la Stonehenge (Anglia)
La momentul solstiţiului de vară (21 iunie), la monumentul megalitic Stonehenge, Wiltshire, mii de oameni, localnici și turiști, se adună pentru a privi răsăritul soarelui aliniat perfect cu pietrele antice. Atmosfera este de sărbătoare, cu tobe, fluiere și dansuri ritualice.
Inti Raymi (Peru – civilizația Inca)
La Cusco (fosta capitală incașă), cu prilejul solstiţiului de vară, se celebrează, încă de pe vremea Imperiului Inca, Sărbătoarea zeului-soare Inti. Se reconstituie ritualuri antice, cu preoți, dansuri și ofrande pentru Soare, considerat “tatăl vieții”.
Festa de São João (Portugalia, Brazilia), la solstițiul de vară
Este o sărbătoare cu influențe păgâne și creștine, în onoarea Sf. Ioan. În Brazilia, coincide cu sezonul agricol și are o atmosferă de carnaval rural – focuri, artificii, dansuri, mâncare tradițională. În Portugalia (mai ales în Porto), se sărbătorește cu baloane de hârtie, petarde, flori de usturoi și muzică.
În multe alte părţi ale lumii este marcat acest moment – în unele zone din China, de pildă, solstițiul este legat, încă din antichitate, de începutul dominației principiului yin (retragerea luminii). Triburi native din America de Nord marcau solstițiul prin dansuri ale soarelui, ca în cultura Lakota (reprezentată, astăzi, de o populaţie de aproximativ 100 000 de locuitori din SUA şi Canada) sau Arapaho (din zona Marii Câmpii, din America de Nord).
Solstițiul de vară – Sânzienele (România)
În România, Sânzienele (24 iunie, aproape de solstițiul de vară) este o sărbătoare precreștină, păgână, suprapusă ulterior peste Nașterea Sf. Ioan Botezătorul. S-au păstrat încă o serie de obiceiuri şi tradiţii, în zonele rurale, din diverse părţi ale ţării – fetele împletesc coroane de flori de sânziene, pe care le aruncă pe casă — dacă rămân pe acoperiș, e semn de noroc și de căsătorie apropiată. Se aprind focuri și se dansează în jurul lor. Se fac ritualuri de purificare, protecție și fertilitate.
Aşadar, solstițiul de vară a fost și este o sărbătoare universală, cu rădăcini profunde în spiritualitatea umană, marcând victoria luminii, începutul verii și puterea naturii. De la dansuri în jurul focului, la ritualuri de fertilitate, aceste tradiții ne arată legătura strânsă dintre om, cosmos si ritmurile naturii.
