15 motive pentru care iubesc Italia

Am păşit prima dată pe pământ italian acum vreo cinci ani, iar de atunci mă declar fermecată de această ţară. Nu e un loc în care mi-aş dori să locuiesc, însă turistic vorbind, o vacanţă în Italia înseamnă pentru mine un răsfăţ din absolut toate punctele de vedere. M-am întors aproape în fiecare an să o revăd, de fiecare dată în alt loc şi a reuşit să mă surprindă fără excepţie. De ce îmi place atât de mult Italia? Din atâtea ţări vizitate, de ce am ales-o tocmai pe ea? Am scris şi am tot scris şi am adunat 15 motive:

1. Îmbrăţişată de apele Mării Mediterane, Italia a fost binecuvântată cu un relief variat şi o climă blândă. Aici, într-un orăşel de pe malul lacului Como, am mâncat pentru prima dată fructe de mare proaspete, pregătite la cuptor, cu spaghete şi sos de roşii cu usturoi – o experienţă culinară cât se poate de gustoasă, în urma căreia am rămas cu pasiunea pentru aceste minunăţii. Deşi nu am pozat festinul respectiv, îmi amintesc şi acum platoul aburind, acoperit, adus la masă cu grijă, de sub capacul căruia s-a ridicat imediat un miros îmbietor. Încurcate printre şiruri lungi de spaghete şi înecate în sos, am descoperit bucată cu bucată tot soiul de fructe de mare. Mai încercasem şi acasă nişte bieţi creveţi congelaţi, însă gustul lor a fost dezamăgitor de searbăd. Acum, de fiecare dată când ajung în Italia, în sate sau oraşe de pe malul mării, îmi fac pofta cu astfel de delicatese, alături de peşti feluriţi, scoici şi alte bunătăţi marine, pregătite ca la carte.

2. Roma. Oraşul meu preferat, din câte am văzut până acum. Traficul e groaznic, sunt turişti peste tot şi nici nu e cel mai curat loc, dar cu toate astea Roma rămâne Roma. Chiar dacă nu e ordonată ca Munchen, verde ca Varşovia sau serioasă ca Viena, Roma îl are pe vino-ncoace. Ştie să profite de farmecul propriu, şi-l pune cu dibăcie în evidenţă, e versatilă şi te invită să-i descoperi secretele cu fiecare pas pe care-l faci pe străzile ei, printre ruine bătrâne sau, dimpotrivă, pe lângă cele mai moderne muzee. La Roma am învăţat să întrezăresc frumosul în forme urbane variate, să apreciez detaliile şi jocul celor mai ciudate suprafeţe. După o săptămână petrecută în „cetatea eternă”, am promis că într-o bună zi mă voi întoarce pentru a explora noi cotloane de poveste. N-am aruncat nicio monedă în celebra Fontana di Trevi, dar sunt sigură că drumurile mă vor aduce din nou în celebrul oraş al celor şapte coline.

3. Italia e patria lui „dolce far’ niente”. Eşti îndemnat ca din când în când să încetineşti ritmul, să iei o pauză şi să savurezi un espresso sau un pahar de vin, stând la taclale cu un prieten, în timp ce priviţi la lume de pe o terasă aflată în stradă. Masa de prânz e un ritual care se respectă, în niciun caz o etapă care poate fi neglijată sau sărită. Iar „dolce far’ niente” înseamnă şi să înţelegi că uneori e de ajuns doar să fii, fără să trebuiască să faci nimic.

4. Pe coasta Amalfi am învăţat că o vacanţă poate fi plăcută chiar şi când plouă în fiecare zi, iar tu vrei să vizitezi cât mai multe şi să te plimbi în aer liber. Câteva picături de ploaie nu sunt un impediment când sufletul îţi tânjeşte după experienţe noi şi locuri inedite. Nu m-am lăsat intimidată nici măcar de autobuzul care gonea orbeşte pe serpentine, luând în viteză curbele strâmte, claxonând de zor pentru a-şi anunţa prezenţa. În Positano, Amalfi sau Atrani, am savurat liniştea micilor sate de pescari cocoţate pe stâncă, cu căsuţe colorate printre care se învârte un labirint de străzi în pantă. Trebuie să fii în formă, nu glumă, ca să locuieşti aici. Datorită ploii, străzile erau aproape pustii, iar o linişte plăcută, aproape apocaliptică, învăluia marea, nisipul şi stâncile. Un peisaj de vis, iar dacă mai pun la socoteală şi prânzul cu midii în sos de vin şi usturoi, alături de pâinicile cu cerneală de sepie şi ardei, pot spune că Amalfi mi-a creat o amintire specială legată de Italia.

5. În Italia am văzut cele mai frumoase fântâni şi statui, adevărate opere de artă sub cerul liber. Ascunse în piaţete, etalate cu mândrie în intersecţii sau încorporate în clădiri, fântânile şi statuile italiene m-am uimit prin ingeniozitate. Au forme inedite, concepte originale şi sunt executate cu măiestrie, înfrumuseţând străzile şi bulevardele. Pe mine m-au făcut curioasă să aflu povestea din spatele lor, cine sunt personajele reprezentate şi ce a vrut autorul să trasmită când le-a creat. Fie că sunt sfinţi aninaţi la colţurile clădirilor, zei voluptuoşi sau personaje fantastice, sculpturile de pe străzile Romei m-au încântat prin autenticitatea lor.

6. Panoramele reprezintă un al capitol important din povestea mea de iubire cu Italia. Câmpurile verzi din Toscana, cu şiruri de chiparoşi stând mândri ca lumânările, oraşele admirate din turnuri sau de pe dealuri şi marea, marea cea albastră, cu nori ca de frişcă de deasupra – toate m-au făcut să mă simt ca şi cum aş fi fost deasupra lumii, privind la o scenă unde natura şi civilizaţia joacă împreună cea mai captivantă piesă de teatru. Până să vizitez Roma, nu m-aş fi cocoţat prin tot felul de turnuri şi nu aş fi urcat în vârful colinelor pentru a avea o imaginea de ansamblu asupra locului în care mă aflu. Datorită ei, am prins gustul priveliştilor de la înălţime, iar acum le „vânez” oriunde m-aş duce.

7. Paradoxal, într-o cultură atât de agitată, dacă stăm să ne uităm la gesturi şi vorbire, şi-a făcut loc un curent de încetinire, care prinde rădăcini puternice în societatea actuală a vitezei. Slow food, un concept dezvoltat în anii 1980 de un grup de activişti italieni în frunte cu Carlo Petrini, s-a extins şi spre alte zone ale vieţii: slow travel, slow living, slow design etc. Să te laşi cuprins uneori de tihnă, să uiţi de pseudo-comunicarea virtuală şi să iei o masă bună alături de prieteni, într-o relaxare totală, e un tablou la care mulţi dintre noi doar visăm. În Italia, mi s-a întâmplat de multe ori să mă aşez la o cafenea cochetă unde, chiar dacă beau doar un ceai sau mănânc o prăjitură, mă simt ca într-un film. E imposibil să nu te laşi contagiat de plăcerea cu care italienii îşi savurează mâncarea şi să devii şi tu, la rândul tău, un gurmand, măcar pentru perioada petrecută aici. Italienii se respectă când vine vorba de gătit şi mâncat, iar în ultima vreme apar tot mai multe iniţiative care promovează stilul de viaţă slow şi bucuria de trăi fiecare moment din belşug.

8. Pentru pasionaţii de artă, Italia e un fel de rai. De-a lungul epocilor, ea a dat trendul în artă şi cultură, a reinventat Antichitatea prin Renaştere şi i-a dat o nouă formă, impunând canoanele estetice. Campanilismul, adică ataşamentul faţă de locurile natale şi mândria de a aparţine unei anumite comunităţi, a dus la o competiţie artistică acerbă, ce a avut ca rezultat ridicarea unor clădiri cât mai impunătoare şi spectaculoase în vechile oraşe italiene, ca simbol al puterii provinciei respective. De aceea, oraşele italiene sunt adevărate muzee în aer liber. Nu trebuie să plăteşti bilete scumpe pentru a te bucura de o lecţie de istorie sau pentru a admira arta în cele mai reuşite forme ale sale. O vezi în jurul tău, peste tot, în bisericile cu arhitectură uluitoare, în construcţiile antice care îţi dezvăluie fără teamă cele mai intime secrete ale trecutului lor sau în structurile monumentale ce stau mărturie unor fapte eroice.

9. Când spui Italia, spui pizza. O mâncare săţioasă, savuroasă, versatilă, pe care eu o ador mai ales în forma sa simplă, cu blat subţire, fără toppinguri dubioase, ci doar cu legume, brânză şi sos de roşii. E incredibil cum un preparat aşa simplu, la prima vedere, poate crea o atât de mare bucurie pentru papilele gustative, indiferent de cât de pretenţios eşti când vine vorba de mâncare. Pizza mea preferată, savurată în ţara ei natală, a fost cea de la un restaurant de familie din apropierea Domului din Milano, unde am petrecut una dintre cele mai italiene seri din acea vacanţă, în compania unei gazde vorbăreţe şi a unor mirosuri extrem de apetisante.

10. Iubesc Italia pentru că este un puzzle de emoţii şi senzaţii, unde găseşti cam tot ce vrei: mare şi plaje fierbinţi, munţi acoperiţi de zăpadă, stiluri arhitecturale din cele mai diverse şi, mai ales, mâncare pentru toate gusturile, în funcţie de specificul regiunii şi de istoria sa. Sunt atât de multe locuri de văzut, încât e greu să te hotărăşti care să fie următorul. O comparaţie între ele este, de asemenea, dificil de făcut, pentru că fiecare spaţiu spune o poveste proprie, în moduri din cele mai diverse: uneori prin zâmbetele oamenilor, alteori prin natura pură sau chiar prin restaurantele şic.

11. Limba lui Dante îmi aminteşte de copilărie şi de orele pe care le petreceam în faţa televizorului, privind la desene animate pe posturile italiene. Datorită lor am făcut primii paşi în învăţarea acestei limbi, astfel că la prima vacanţă în Italia m-am înţeles fără dificultăţi cu localnicii. Micile conversaţii mi-au trezit pofta de a mă perfecţiona în acest sens, aşa că am urmat un curs de limbă şi cultură italiană şi am căpătat şi mai multă încredere în abilităţile mele. Acum sunt nerăbdătoare să-mi utilizez cunoştinţele de fiecare dată când merg în Italia şi mă bucur că nu trebuie să apelez la engleză sau la alte limbi străine. Dialectele italiene reprezintă, încă, un mare mister pentru mine: sunt atât de diferite de limba oficială, încât par a proveni din alte ţări. Şi ele spun o parte din povestea Italiei, ale cărei provincii au fost independente unele de celelalte pentru o lungă bucată de vreme.

12. În această ţară am avut ocazia să fac o mulţime de călătorii înapoi în timp, datorită unor oraşe ca Siena, care îşi conservă atât de bine istoria. Sunt spaţii umane, cu clădiri vechi, dar prietenoase, construite din piatră, peste care s-a aşezat patina timpului. E ca şi cum ar fi luat ce e mai bun şi mai frumos din epoca medievală, scuturând trecutul de părţile sale mai negre şi l-ar servi turiştilor pe o tavă lustruită.

13. În Italia nu ai cum să nu remarci bisericile. Stând în faţa Domului din Florenţa, în încercarea imposibilă de a-l surprinde de aproape într-o singură fotografie, m-am întrebat de câtă determinare şi de câtă pricepere trebuie să fi fost nevoie pentru a înălţa aceste temple măreţe, într-o epocă aşa de îndepărtată. Catolisimul a reprezentat o forţă în peninsulă, iar papalitatea şi-a pus amprenta în istoria Italiei, printre altele contribuind la construcţia unor adevărate bijuterii arhitecturale, care au rămas la fel de uimitoare chiar şi în prezent, când suntem obişnuiţi să avem blocuri înalte în jur.

14. Nicăieri îngheţata nu e mai savuroasă decât în Italia, unde magazinele de specialitate îşi expun marfa ispititoare, cu gusturi de fructe, nuci şi mirodenii. Calupurile de gelato, ornate cu grijă, stau la rece în aşteptarea pofticioşilor. Un gelato răcoros, cremos, e binevenit pe arşiţa verii, fiind o companie plăcută în plimbările agale, de-a lungul străzilor pietruite.

15. Nu în ultimul rând, pentru mine, Italia stă sub semnul plăcerii: al plăcerii de a mânca, de a zâmbi, de a te plimba, de a te bucura de fiecare felie de viaţă, ca şi cum ai savura încet o linguriţă de tiramisu însiropat, simţind cum se topesc în gură straturile moi de cremă, alintate cu multă cacao. Ca desert, mi-a făcut cu ochiul şi un alt „dulce” în stil italian: „la dolce vita”, un stil de viaţă în care plăcerile sunt ridicate la rang de cinste. E lecţia cea mai frumoasă pe care am învăţat-o de la această ţară şi pe care încerc s-o aplic cât mai des. Nu e cazul să cădem în extrema hedonistă, însă cred că un pic mai multă atenţie acordată lucrurilor care ne fac plăcere nu ar strica.