Muzica hip-hop a luat naștere la începutul anilor ‘70, în cartierul Bronx din New York. Stilul muzical este definit de patru elemente cheie: DJ-ul, rapping (rostirea de rime într-un anumit ritm), sampling (reutilizarea unei porțiuni dintr-o melodie în alte melodii) și beatboxing (formă de percuție vocală, prin care cu ajutorul vocii, a buzelor, limbii etc. sunt imitate sunete muzicale, precum bătăile de tobe).

Hip-hop-ul însă, este mai mult decât un stil muzical, reprezintă o cultură, din care fac parte și breakdance-ul, grafitti-ul, precum și un stil de îmbrăcăminte și o atitudine specifice.

În 1959 se hotărăște construirea unor șine de metrou la suprafață care avea să treacă fix prin inima Bronxului. Drept urmare, multe cartiere au rămas goale, după ce numeroase familii din clasa de mijloc s-au mutat de aici. Zgomotele puternice au făcut ca mai multe cartiere, unde locuiau în special italieni, germani, irlandezi și evrei să rămână pustii. Apoi, numeroase fabrici și uzine au fost relocate, astfel că în Bronx a rămas populația săracă, formată din oameni de culoare și hispanici.

În mijlocul acestora a apărut în curând violența, abuzul de droguri și o creștere alarmantă a ratei de șomaj. În acest climat socio-economic s-a format o cultură de protest – hip-hop-ul.

Cele mai multe surse consideră că termenul a apărut datorită lui Keith Cowboy, membru al trupei de rap Grandmaster Flash and the Furious Five, în urma încercării acestuia de a-și irita prietenul proaspăt înrolat în armată. Cowboy râdea de el strigând „hip/hop/hip/hop” în ritmul marșului militar. Termenul a devenit din ce în ce mai utilizat și l-a înlocuit în cele din urmă pe cel de „disco rap”.

În timpul anilor ‘70, din cluburile de muzică răsunau mai degrabă funk și disco. Însă ceea ce a început în Bronx avea să se răspândească și în celelalte cartiere populate de afro-americani. Ulterior, cultura hip-hop a cuprins întreg teritoriul Statelor Unite, iar mai apoi s-a extins și pe celelalte continente.

Rădăcinile hip-hop-ului se găsesc în muzica afro-americană, care la rândul ei a fost inspirată de muzica africană. În trecut, oameni cunoscuți drept „grioți”, care călătoreau din sat în sat și împărtășeau sub formă de cântec sau poezie, spuse în ritm alert, vești despre locurile prin care au trecut: istoria diferitelor triburi, ce războaie se mai duceau, cine a mai murit, cine s-a mai născut etc. Mai târziu, în timpul sclaviei americane, muzica populației afro-americane era văzută ca o formă de rezistență, în care sclavii puteau compune versuri deștepte, care adesea conțineau jocuri de cuvinte ce le permitea să se ferească de stăpâni.

Asemeni grioților și a sclavilor de pe plantații, și rapperii aveau mesaje puternice, versurile lor conținând informații despre viața în ghetouri, despre vise și despre conflictele pe care le purtau cu membrii găștilor din cartierele vecine. Aceștia erau considerați deseori vocea propriilor generații de tineri de culoare, care se confruntau cu sărăcia și cu sistemul american, iar prin intermediul rap-ului puteau să abordeze probleme sociale, economice și politice.

O influență esențială în construirea muzicii hip-hop a avut-o un stil muzical dezvoltat în ghetourile jamaicane, cunoscut sub denumirea de „toasting”. Acesta se dezvoltă după ce marinari americani aduc pe insulă muzică r&b, pe care jamaicanii inventează un nou stil de dans, blues dance, nelipsit la adunările în diferite clădiri părăsite sau chiar pe străzile ghetourilor. Tot aici apar așa-numiții DJ, cei care, la început, vor arunca diferite sloganuri sau fraze scurte pentru a da elan dansatorilor care se mișcau pe diferite ritmuri de r&b. Aceștia vor forma în curând competiții la care câștigători vor fi DJ-ii cu cel mai impresionant sistem muzical, cel mai zgomotos și mai inovativ.

Cel care va aduce influențe jamaicane în SUA va fi Kool Herc. Datorită lui, și în Bronx vor începe „luptele” între diferiți DJ, în care fiecare participant va încerca, de-a lungul unei succesiuni de melodii, să își întreacă adversarul prin sonor și diversitate muzicală, până la punctul culminant în care publicul își numește preferatul. Acesta este și câștigătorul competiției, ales în funcție de aplauzele și strigătele oamenilor.

După anii ‘80, hip-hop-ul se răspândește în Germania, Japonia, Australia și Africa de Sud. Tot în această perioadă a apărut și prima emisiune televizată dedicată acestui gen muzical, denumită H.I.P H.O.P. Numeroase posturi de radio, printre care Radio Nova din Franța au început să facă cunoscuți lumii diferiți artiști de muzică rap, precum Dee Nasty. În Japonia, hip-hop-ul se presupune a fi început odată cu Hiroshi Fujiwara. În următoarea perioadă, hip-hop-ul capătă influențe de la alte stiluri muzicale, printre care punk și rock. Beastie Boys au debutat cu primul lor album de acest fel, „Licensed to ill”, în 1986 și a fost primul album rap care a ajuns pe locul 1 în topurile preferințelor muzicale americane.

Începând cu anii ‘90, hip-hop-ul începe să capete din ce în ce mai multă popularitate și, implicit, să fie tot mai comercializat. Pe măsură ce apar mai mulți artiști rap, muzica acestora se îndepărtează de contextul inițial în care s-a dezvoltat hip-hop-ul. Totodată, încep să apară artiste de muzică rap, în pofida reticenței caselor de producție, care considerau că femeile nu vor putea să se apropie de stilul raperilor, în special din cauza timbrului vocal. Temerile acestora au fost infirmate, artiste precum Lil’Kim sau Missy Eliot bucurându-se de mare succes. Intrarea femeilor pe scena rapului a adus cu sine noi teme muzicale, mesajele acestora concentrându-se pe independența față de bărbați, maturitate, violență sexuală etc.

Succesul muzicii hip-hop a continuat până în 2000, când a apărut primul album al unuia dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai genului, Eminem. „The Marshall Mathers LP” s-a vandut în peste 10 milioane de copii în America, fiind la momentul respectiv cel mai rapid vândut album din toate timpurile.

După 2005 s-a constatat că vânzările de albume hip-hop erau în descreștere, iar revista americană Time se întreba dacă nu cumva acest gen începe să „moară”. Hip-hop-ul continuă să se dezvolte, însă există voci tot mai numeroase care critică violența din versuri și expunerea romanțată a armelor din videoclipurile artiștilor rap.

answear.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ