Unii români au știut mereu să prețuiască darurile pe care le-au primit de la natură. Ba mai mult, au știut să-și facă din ele case și ajutor. Le-au cântat în doine, le-au purtat cu mândrie pe straie, le-au imortalizat în motivele populare pe care le regăsim azi pe porți, fântâni, tâmple de biserici.
Și, când toate astea nu le-a mai fost îndeajuns pentru a simți și mai trainică legătura aceasta cu natura, s-au lipit de ea, și-au înfipt rădăcinile în stânci, s-au agățat de ele ca să devină parte din ele, pentru totdeauna. Așa se face că există o țară în mijlocul țării noastre unde localnicii și-au făcut loc printre stânci exact ca filoanele de aur de la Roșia Montană. De sute de ani stau acolo, umăr lângă umăr, cu coastele munților Apuseni. De veacuri s-au agățat de chipurile împietrite ale masivelor, căutând scăpare. Inițial, fugeau de cotropitori. De orice fel. Aceia cărora nu le mai ajungea pământul de sub tălpi și și-au căutat ostoirea setei de el, pe alte meleaguri.
Dar așa cruntă a fost năpasta, căci oamenii aceștia pașnici, care lucrau câmpiile și își creșteau liniștiți copiii au trebuit să lase tot și să fugă din calea urgiei. Și cum nicio văgăună din codrii Silvaniei nu le era prea mare pentru a-i găzdui pe toți, au luat cărările munților, unde știau cât de greu pătrunde vrăjmașul. Și așa de mare le-a fost groaza că nu s-au mulțumit doar să își piardă urma printre primele voaluri de lavă încremenită, ci au mers…și au tot mers… 100 de kilometri, indiferent din ce parte ai lua la pas acești munți. 100 de kilometri nu ca să îi traverseze. Ci doar ca să ajungă până în inima lor. Una tot de piatră, poate cea mai tare și mai trainică rocă din câte au fost adunate pe cuprinsul acestei țări.
Munții Apuseni nu sunt nici cei mai înalți din țară, nici cei mai greu de cucerit. Dar au fost de-a lungul vremii adevărate fortărețe pentru oamenii aceștia care, cuprinși de groază, au luat drumul pribegiei, sculați în puterea nopții din paturile lor. Și, odată ajunși aici, au respirat ușurați. Urmele lor se șterseseră sub neaua groasă. Barbarii aceia care le omorâseră copiii și care le luaseră casele și pământurile nu îi vor mai găsi aici. O vreme. Atât cât să-și tragă răsuflarea și să se apuce de construit case și traiuri. Pentru că niciunui munte nu i se cucerește bunăvoința ușor. Au durat zeci de ani, sute chiar, până când pripășiții aici, au devenit moți. A durat veacuri până când muntele i-a adoptat și a văzut cât de hotărâți sunt aceștia să rămână agățați de trupul lui. Și, până să se întâmple asta, traiul nu le-a fost deloc ușor. Iernile erau aspre, ca pietrele care reușeau să li se împotrivească, vântul ascuțit, precum crestele de rocă sculptate de furia lui, iar vijeliile, mai nervoase decât orice izbuc țâșnit cu forță de nestăvilit, din măruntaiele pământului. Iar verile….aride, toride și uscate, cum numai calcarul acela alb ca spuma poate fi în bătaia soarelui.
Dar moții au rezistat. Căci, indiferent cât de greu le-a fost traiul aici, între pereții de stâncă, unde până și soarele uită să strălucească uneori, era totuși mai ușor de îndurat decât să-și vadă agoniseala de-o viață prăduită, și copiii înjunghiați. Cum au învățat să trăiască aici, nimeni nu știe. Cum și-au dus zilele, atâta amar de vreme din pământul ăsta în care aproape nimic nu vrea să crească, iarăși e un mister. Totuși, au rămas aici. Și-au potrivit traiul după cel al muntelui. Vorba, după glasul vântului. Pasul însă le-a rămas iute, ca cel al oamenilor obișnuiți cu planeitatea câmpului și covoarele de mușchi ale pădurilor. Sunt un soi aparte moții, pentru că pașii nu le sunt molcomi ca cei ai ardelenilor de prin alte părți. Nici mâinile nu le stau locului vreo clipă. Iar, în vreme de năpastă, frunțile li se întunecă, chipurile se încrețesc întocmai precum cutele munților, iar ochii scânteiază a tăciune, la fel ca aurul topit, scos cu atâta trudă din măruntaiele gliei.
Tare bine au învățat acești oameni să iubească noua lor casă, odinioară. Și astăzi, dacă le vezi acoperișurile pe câte o culme înaltă, stând parcă de veghe, să știi că ei și-au pus casele acolo ca să păzească muntele, așa cum el le păzește lor, viețile. Adaptarea asta la traiul din munți s-a produs lent, anevoios. Moții au trebuit să scormonească în măruntaiele pământului ca să trăiască. Au fost obligați, mai târziu, să o facă, de cei mult prea însetați după aur. I-au închis în mine, să nu vadă lumina zilei, i-au zorit de la spate ca, pentru o bucată de aur cât un grăunte, să se strecoare prin crăpături înguste, pe coate și pe genunchi, de multe ori, fără pic de lumină. Acolo, în întunecimea aceea încremenită au învățat moții să-și cumpănească vorbele și să asculte glasul inimii lor. Le ticăia precum un ceasornic, numărând alene secundele nesfârșite până când aveau să vadă din nou, lumina zilei. Și, de cele mai multe ori, nici liniștea asta nu o primeau. Pentru că lucrul în mină începea înainte de ivirea zorilor și se sfârșea mult după apusul ultimei raze a soarelui. Care oricum, aici, în Apuseni, merge tare devreme la culcare.
Așa au trăit moții, scoțând prețiosul element, smulgându-l din burta muntelui, ca să-și poată hrăni copiii. Și credeți că era îndeajuns? Dimpotrivă, pentru că lucrau pentru oameni prea însetați de gustul efemer al bogăției. Și, de multe ori, nici pâinea zilnică nu și-o puteau cumpăra cu banii primiți pentru munca în mine. Așa s-au apucat să plece peste creste, până în orașe și târguri îndepărtate, să vândă ciubere. Știți voi, acele recipiente de lemn, în care se păstrau pe vremuri diverse produse. Laptele, untul, chiar și brânza erau transportate în ciuberele astea, pe șeile cailor, până departe. Bărbații mergeau să vândă șipci și bârne groase. Pe care luau bani cât să-și plătească doar un pahar de tărie. Căci atât valora traiul lor și toată strădania, în ochii celor avuți. Tăiau munții aceștia, de la un cap la altul…toți cei 100 de kilometri de piatră, pe geruri năprasnice, pe viforuri înfiorătoare, doar pentru câțiva bănuți.
Femeile își puneau pruncii cei mici în spate, pe ceilalți îi luau de mână și plecau la târgul de la Roșia, unde încercau să vândă lactate. Untul era cel mai căutat. Și, uneori, schimbau un ciubăr de unt, care cântărea cam cinci kilograme, pentru un sac de mălai. Sau de făină, cu care au învățat în timp să facă dumnezeieștile turte cu brânză, de care nu te poți dezlipi dacă-ți sunt puse înainte, pe masă. Și, în nopțile acelea geroase, coseau straiele populare, în puncte ca tăciunele, ca să poarte și pe hainele lor mândria pământului care i-a primit aici. La adăpostul caselor de lemn, aproape ca niște bordeie rudimentare, în liniștea nopților în care numai focul vetrelor rostea înțelesuri netâlcuite încă, femeile moților își puneau gândurile, visele și speranțele în cusăturile acelea. Vorbeau cu muntele, iar motivele acelea populare pe care le vedeți azi pe straiele de sărbătoare, nu sunt altceva decât povețele muntelui, care au trecut dintr-o încremenire de piatră, direct în sufletele și mâinile moațelor, pentru ca mai apoi să fie așternute cu măiestrie, direct pe pânzele cele albe.
Dacă le privești, cât de mândre sunt aceste femei îmbrăcate în alb și negru la ceasuri de sărbătoare, nu ai nicio îndoială că Apusenii nu au coborât din înaltul crestelor, direct pe straiele lor. Și, dacă le vezi tăciunii ageri din ochi, atunci când râd vei înțelege cum oamenii aceștia au descifrat tainele celor mai vechi cifruri ale naturii.
Da, este un mariaj perfect aici în munți. O conviețuire dură, impenetrabilă, care a rezistat vremelniciei celor umane. De reușești să le pătrunzi tainele, și munților și pe cele ale moților, de vei avea curiozitatea să străbați 100 de kilometri de stâncă până în inima lor, vei vedea! Nu a fost nevoie de preot pentru o astfel de slujbă, căci moții s-au închinat naturii când au luat muntele de mână. Și nici de meseni la nunta lor. Căci martori le-au fost brazii argintii și crestele cele vechi ale istoriei. Și nici nu au trebuit să jure credință veșnică unul altuia. Pentru că muntele i-a văzut demni de măreția lui. Iar moții au înțeles că dincolo de duritate, de impenetrabilul chip de piatră, muntele e casa lor. O casă neclintită, trainică. Singura casă de piatră a Transilvaniei!
NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate fără acordul scris al acestuia!
