Colapsologia este un concept recent, lansat în 2015, de către francezii Pablo Servigne, doctor în biologie, ecologist, cercetător, şi Raphael Stevens, specialist în socioecologie, cercetător independent, într-o carte intitulată “Cum se poate prăbuşi totul – scurt manual de colapsologie pentru uzul generaţiei actuale” (“Comment tout peut s’effondrer: petit manuel de collapsologie à l’usage des générations présentes”).
Volumul, care s-a bucurat de succes încă de la prima apariţie şi a suscitat discuţii aprinse, dată fiind tema abordată – posibila prăbuşire a civilizaţiei industriale actuale – a fost reeditat în 2019, devenind rapid un best-seller mondial, vândut în 45 000 de exemplare şi tradus în mai multe limbi.
Colapsul este orizontul generaţiei noastre? Este, acum, începutul unui viitor incert? Care este sensul timpului pe care îl trăim? Ce va fi după aceea? Cum se poate evita dezastrul? Cum va renaşte această lume? – sunt doar câteva dintre întrebările la care cei doi autori îşi propun să răspundă.
Într-un interviu acordat recent, Pablo Servigne mărturisea că, la momentul la care a fost concepută şi publicată cartea “Cum se poate prăbuşi totul”, nu s-a gândit că, în numai câţiva ani, se va produce o aşa perturbare a lumii globalizate din pricina unui virus. “Este un paradox – spunea cercetătorul francez – că am anticipat multe crize grave, de natură economică, financiară, climaterică, energetică, dar nu am văzut-o venind pe aceasta (criza sanitară), deşi în teorie o cunoşteam”.
Colapsologia – “Cum se poate prăbuşi totul”
Cuvântul “colapsologie” este un neologism, un termen inventat de Pablo Servigne, un aşa-numit “cuvânt-valiză”, format din latinescul “collabi” (a se prăbuşi) şi “logos” (ştiinţă). Pentru că această problemă legată de direcţia în care se îndreaptă societatea contemporană se bucură de multă atenţie din partea oamenilor de ştiinţă, dar şi a oamenilor obişnuiţi, s-au inventat şi alţi termeni, similari, pentru a denumi o abordare filosofică a fenomenului – colapsosofia, colapso-praxis/ colapsism, pentru o abordare politică şi ideologică.
De fapt, colapsologia este un domeniu transdisciplinar, implicând deopotrivă aspecte din ecologie, economie, antropologie, biofizică, biogeografie, sociologie, psihologie, agricultură, demografie, politică, geopolitică, istorie, futurologie, sănătate, drept și chiar artă. Colapsologii cred că, după două secole, societatea industrială, aşa cum este gândită şi se arată astăzi, se apropie de finalul ei, principala cauză venind din conjuncţia diverselor crize – criză de mediu, criză energetică, economică, geopolitică, democratică şi, iată, mai nou, criza sanitară.
Accentuarea încălzirii globale, epuizarea resurselor energetice, alimentare, forestiere, piscicole, metalifere sunt parte dintr-un tablou deloc optimist al lumii de azi, dar care trebuie abordat, consideră autorii cărţii “Cum se poate prăbuşi totul”, cu raţiune şi inteligenţă, inclusiv cu o doză de intuiţie. Este dezaprobat mitul unei lumi construite exclusiv pe principiul competiţiei, al concurenţei şi al legii celor mai puternici, mai importante fiind, spun autorii, altruismul, ajutorul reciproc, cooperarea.
Colapsologia şi “lebedele negre”
Colapsologia, ca şi alte ştiinţe, apelează la modele matematice şi computerizate, pentru a prefigura viitorul. Acestea oferă prognoze pentru comportamentul şi evoluţia diverselor sisteme şi societăţi, dar nu oferă certitudini, orice prognoză se confruntă cu o imposibilitate teoretică, din pricina “lebedelor negre”, adică evenimente rare, imposibil de prezis.
Cu toate acestea, colapsologii consideră că “prăbuşirea” societăţii industriale este un fenomen inevitabil, eterogen geografic, care a început deja, nu a atins încă faza cea mai critică, dar se va accentua în următorii 5 – 10 ani. Iar o astfel de perspectivă nu se referă doar la evenimente naturale, ci şi (mai ales) la şocuri politice, economice, sociale, la evenimente de natură psihologică, cum ar fi schimbările la nivelul conştiinţei colective. Şi când avansau aceste ipoteze, nici vorbă nu era şi de existenţa unei crize sanitare (una dintre “lebedele negre”) ca cea pe care planeta întreagă o traversează astăzi.
Dmitry Orlov, un inginer şi scriitor ruso-american, a publicat şi el, în 2013, o carte cu titlul “Cele cinci stadii ale colapsului”, în care descrie etapele unei posibile prăbuşiri a societăţii: prăbuşirea financiară (instituţiile financiare devin insolvabile), economică (lipsa bunurilor esenţiale), politică (serviciile administraţiei vor fi dominate de corupţie), socială (dispariţia instituţiilor sociale locale), culturală (pierderea empatiei şi a umanităţii), ecologică.
Colapsologia nu face previziuni despre sfârşitul lumii, ci doar analize ale unor tendinţe, unele foarte vizibile şi în realitatea actuală. Colapsul, spune acelaşi Dmitry Orlov, se poate întâmpla în momente diferite, pentru oameni diferiţi, pentru colectivităţi diferite, iar imaginea de ansamblu poate să apară mult mai târziu, cand şansele de redresare nu mai există. Este posibil, mai subliniază Orlov, ca, la nivel individual, să nu ştim, să nu ne dăm seama ce ni se întâmplă, iar la nivel de grup explicaţiile să fie foarte diferite, ignorându-se adevărata cauză.
Raportul Meadows – Limitele creşterii într-o lume finită
Previziunile pe care le fac, în prezent, reprezentanţii acestei noi ştiinţe – colapsologia – nu sunt cu totul noi, Încă din 1972, cunoscutul “Raport Meadows” sau “Limitele creşterii într-o lume finită”, raport al Clubului de la Roma, atrăgea atenţia asupra unei posibile crize, pe care o putem recunoaşte deja în ceea ce trăieşte astăzi planeta: “Dacă se menţin tendinţele actuale de creştere ale populaţiei mondiale – se spunea în acest Raport – ale industrializării, contaminării ambientale, producţiei de alimente şi epuizării resurselor, această planetă va atinge limitele creşterii în următorii 100 de ani. Rezultatul cel mai probabil ar fi o scădere subită şi incontrolabilă atât a populaţiei, cât şi a capacităţii industriale”.
Clubul de la Roma, fondat în 1968 şi a cărui activitate continuă şi astăzi, a fost conceput ca un “thin tank” (“un rezervor de creiere”) – oameni de ştiinţă, oameni de afaceri, economişti, şefi de stat etc., de pe toate continentele – care să analizeze şi să rezolve problemele legate de viitorul economiei, al industriei în mod special, în relaţie cu resursele planetei, legate de mediu, populaţie, sărăcie, hrană, apă, educaţie. Fondatorul Clubului de la Roma, economistul Aurelio Peccei, spunea: “Dacă Clubul de la Roma are vreun merit, acesta este întâietatea în a se răzvrăti împotriva ignoranței sinucigașe a omenirii cu privire la adevărata ei condiție”.
Istoria se repetă…
Raportul a fost comandat, la vremea respectivă, unor cercetători de la “Massachusetts Institute of Technology” – MIT (un institut de cercetare american, specializat în domeniul ştiinţei şi al tehnologiei) şi s-a bazat pe un model simulat pe computer.
Rezultatele cercetării au fost extrem de negative – ca urmare a diminuării substanţiale a resurselor naturale, începând cu anii 2000, crizele producţiei industriale şi agricole vor fi tot mai dese, iar populaţia va atinge un maximum istoric, după care, din diverse cauze, se va diminua treptat. Pentru 2100, se anticipa atingerea unui nivel staţionar, dar cu producţii industriale şi agricole inferioare celor din secolul al XX-lea şi cu o populaţie mereu în descreştere.
Colapsologii de astăzi, ca şi reprezentanţii Clubului de la Roma, spun ca realităţile pe care le trăim arată că o cauză importantă a crizelor lumii moderne este şi aceea că progresul moral nu a ţinut pasul cu progresul ştiinţific. Dimpotrivă, cele două aspecte par a fi într-un raport invers proporţional.
Cu cât ştiinţa şi tehnologia avansează, cu atât omul se îndepărtează de moralitate, iar pentru mare parte a populaţiei planetei nici măcar nevoile de bază nu sunt asigurate, în timp ce bogăţia se concentrează şi este controlată de un număr relativ mic de privilegiaţi. Un raport din 2018 arată că 15% din populaţia globului, aşa-numita “elită economică”, a confiscat 27% din creşterea economică la nivel global, beneficiind dublu faţă de 50% dintre cei mai săraci oameni.
În momentul în care colapsologia pune în discuţie finalul inevitabil al lumii superindustrializate şi supertehnologizate nu este vorba, desigur, de o Apocalipsă, în sens religios, ci de sfârşitul societăţii abundenţei şi al ideii unei creşteri nelimitate. Colapsul este convergenţa tuturor crizelor – climatică, ecologică, biogeofizică, economică, financiară, sanitară.
Colapsologia – Un scenariu utopic?
Reprezentanţii Clubului de la Roma considerau, în anii 1970, că prăbuşirea societăţii moderne se va produce, dacă nu se iau măsuri, la nivelul tuturor ţărilor, în jurul anului 2030. Susţinătorii noii ştiinţe – colapsologia – susţin că totul s-ar putea produce şi mai repede, că va fi “un lanţ de dezastre care nu vor mai putea fi oprite şi care vor avea consecinţe ireversibile asupra societăţii – nevoile de bază, de hrană, apă, locuinţe, energie etc. nu vor mai fi asigurate (la un cost rezonabil) pentru cei mai mulţi cetăţeni”.
Pablo Servigne sublinia că nu ştie nimeni ce va declanşa prăbuşirea rapidă a lumii noastre, poate fi o prăbuşire a pieţei bursiere, un dezastru natural, un dezechilibru major al biodiversităţii etc., dar ce se ştie exact este că toate crizele sunt interconectate şi efectul va fi de domino”. “Lumea trebuie să fie pregătită – spune Pablo Servigne – pentru o realitate în care benzina va fi raţionată, apa potabilă, alimentele vor fi limitate, o lume în care vor fi secete severe şi inundaţii majore. Nu mai este vorba acum de evitarea dezastrelor, ci de puterea de a le înfrunta”.
Colapsologia nu spune că societatea viitorului nu va exista, ci că va arăta cu totul altfel decât ne-am imaginat-o. Sfârşitul unei lumi, cum s-a întâmplat mereu în istorie, este şi începutul alteia, care ar putea fi mai bună, dar substanţial diferită. La nivel individual, ne putem întreba cum va fi lumea de mâine, după ce va trece “criza cardiacă generală”, cum a numit Pablo Servigne pandemia de COVID-19.
Cum va fi lumea post-pandemie?
Cum va fi lumea post-pandemie? Este o întrebare care îi preocupă pe analiştii economici, financiari, pe politologi, sociologi, psihologi şi, probabil, pe fiecare dintre noi. Peste tot în lume, guvernele pun la cale planuri de contracarare a recesiunii, de relansare a “creşterii” economice şi de reechilibrare a sistemelor sanitare şi toată lumea este de acord că sunt necesare schimbări majore, fără a fi prea clar în ce ar consta aceste schimbări, care va fi noua “normalitate”.
In aceste zile, din decembrie 2020, la aproape un an de la declanşarea pandemiei de COVID-19, ONU (Organizatia Natiunilor Unite), precum si directorul Programului Alimentar Mondial (/WFP/ PAM), dar şi alte organisme internaţionale avertizează că anul 2021 va insemna o criza umanitară fără precedent, “cel mai grav an de criză umanitară de la înfiinţarea Naţiunilor Unite”, în urmă cu 75 de ani”.
Se estimează că, in 2021, peste 270 de milioane de oameni, adică unul din 33 de locuitori ai lumii, vor fi afectati de sărăcie, că vor avea nevoie de ajutor pentru asigurarea nevoilor de bază. Iar dacă nu se vor lua măsuri urgente, până in 2030, peste un miliard de persoane se vor afla in sărăcie extremă.
Reprezentantii ONU au mai spus că, in conditiile in care anul acesta s-au cheltuit, cu pandemia, 19 trilioane de dolari, este necesară strângerea, din donatii, a cel putin 35 de miliarde de dolari pentru 2021, numai pentru nevoile de hrană si apă potabilă ale celor defavorizati.
De asemenea, Fondul Internaţional pentru Urgenţe ale Copiilor al Naţiunilor Unite (UNICEF) a atras atentia asupra faptului că două treimi dintre copiii de vârstă şcolară din lume nu au acces la Internet acasă, ceea ce va crea distorsiuni majore in educatia lor si in egalitatea de şanse.
“Homo sapiens a pierdut controlul”?
Istoria a arătat de atâtea ori că alegerile/ soluţiile în vreme de criză, la nivel individual sau colectiv, pot să determine major, în bine sau în rău, viitorul. Istoricii, sociologii ne amintesc că, de mii de ani, fiecare epidemie majoră/ pandemie a adus schimbări fundamentale în viaţa naţiunilor. De exemplu, spun specialiştii, “Marea ciumă”, din secolul al XIV-lea (care a redus populaţia Europei cu o treime) a dus la trecerea în plan secund a autorităţii religioase şi înlocuirea ei cu una laică, altfel spus “Gardianul” l-a înlocuit pe “Preot”, “Medicul” câştigându-şi respectul mai târziu.
Nenumărate voci spun că, în epoca post-pandemie, în secolul al XXI-lea, firesc ar fi ca puterea politică, din orice parte a globului, să se bazeze pe empatie pentru cei mulţi, sectoarele prioritare să fie sănătatea, educaţia, ecologia, alimentaţia, cultura. Să încetăm să cumpărăm frenetic lucruri inutile, să nu mai facem risipă, să ne concentrăm pe lucrurile esenţiale, pe valorile durabile. Oare aşa va fi?
Va deveni mediul virtual principalul spaţiu de lucru? Care vor fi consecinţele? Se va dovedi omul acestui secol mai puternic sau mai vulnerabil? Se va contura o nouă conştiinţă? Rămâne la latitudinea fiecăruia să gândească lumea viitorului apropiat în funcţie de propriile repere, să conştientizeze care sunt realităţile, să aibă in vedere ce si cine decide in numele tuturor şi ce este de făcut la nivel individual. Oare, cum spunea Yuval Noah Harari, intr-o “Scurtă istorie a viitorului”, “Homo sapiens a pierdut controlul”?
