Ciudată împletire de elemente mai e orașul acesta! Betoane la țărm de mare învolburată. Trandafiri înfloriți în noiembrie, în grădini suspendate parcă într-un alt timp. Și neînțelese ode se aduc aici, în fiecare zi, cu fiecare crepuscul!
Constanța nu e un oraș. Sau nu e doar un oraș! E mai degrabă un tărâm alcătuit parcă în fugă de adieri, înfiorător de contrastante. Vara se umple de turiști. Și totul arată ca un mare bâlci colorat, în care notele de bază sunt date de umbrele de soare și glezne pline de nisip. O zarvă incredibilă se iscă pe toate străzile, iar retina îți este spartă de luciul metalic al limuzinelor trase de mulți cai putere.
Nopțile, fiecare își găsește răcoarea pe unde poate. Mulți, în cluburile zgomotoase de la mal. Alții, în briza care scaldă plaja goală până în zori. Fiecare primește ce vrea aici. Este un tărâm al tuturor dorințelor împlinite, atâta vreme cât le cauți dincolo de magazinele de vise. Nimic nu e gratis însă. Defapt, totul se plătește foarte scump. De la mâncare, până la paharele cu picior înalt în care nu apucă să se odihnească, licori halucinante. Cel mai scump însă se plătește timpul. Acela care-ți face, vara, corpul să strălucească în irizații de auroră boreală înecată în apă sărată. Pe acesta îl plătești în ani, clipe și carne sfârâind sub priviri lingușitoare.
Însă, când toate acestea se dau uitării la apariția primei frunze ruginii, Constanța își ia armura de zeiță războinică. Ai spune că tributul pe care i-l aduc atâția turiști o vară întreagă nu-i ajunge nici până dincolo de tocurile cui cu care desenează caldarâmul teraselor din port. Și da, pleacă la război. Tunete îi sunt vorbele, în după-amiezi târzii. Fulgerele, pe post de brățări, îi împodobesc și gleznele subțiri ale stabilopozilor, deopotrivă cu brațele delicate ale golfurilor create de diguri. Dar cea mai de temut armă a sa râmâne tot glasul mării împrăștiat pe fiecare stradă, alee sau uliță, cu puterea neobosită a vântului.
Stau de câtiva ani acolo și tot nu am înțeles cu cine se ceartă marea, iarna! Imposibil nu îți e să deslușești obida cu care aruncă toate vorbele acelea tăioase, spre mal! Greu de înțeles e la cine țipă cu atâta putere, însă! Și, dacă în diminețile pline de ceață apuci să-i simți furia cum îți crestează obrajii, încremenești în spatele pereților casei. E mai sigur așa. Cine știe ce armate de picături reci trimite spre tine, în galop de cai înspumați!
Însă, dacă totuși cutezi să-i înfrunți nemulțumirea și îți iei inima în dinți să o privești în ochi din fața țărmului, marea asta din Constanța îți oferă cel mai halucinant spectacol pe care nicio altă forță a naturii nu ți-l poate da! O vei vedea cum se sparge de pietre! Cum își suflecă mânecile și poalele și trântește cu putere în fața ta, toate faldurile rochiilor ei înspumate. Urlă cât o țin dedesubturile și se zbate mai ceva ca o fecioară atacată pe o uliță lăturalnică, la ceas de seară! Și e gata să muște din orice ar îndrăzni să-i contrazică măcar o fracțiune de secundă, toată această nemulțumire!
Localnicii s-au obișnuit cu ea. Mulți nu o mai bagă în seamă după o vreme. Dar eu cred că tocmai de asta e așa furioasă marea. I-a tolerat aici, la malul ei, mai mult decât un sezon cald. I-a lăsat să-i fure din țărm, pentru a-și construi ei case și localuri cu muzică zgomotoasă. Și, an de an speră să-și ia înapoi, teritoriul. Ați văzut cum, odată cu venirea iernii, marea își recucerește plajele, dincolo de orice redută? Fără nici cel mai mic efort. Puțini localnici se încumetă pe malul ei când e așa furioasă! Dar tocmai în această furie stă frumusețea ei! Odată ce te-ai pus la adăpost, undeva mai sus decât nivelul ei, dar nu atât de sus încât să simtă că ai privi-o cu infatuare, lasă-ți ochii să-i exploreze chipul. Doar aici, la țărm, își ridică nemulțumită, poalele rochiei, lăsând să se vadă juponul mai alb ca spuma laptelui. Pentru că în larg, marea se transformă într-un fel de magmă compactă, bolborosind într-o limbă veche, uitată de multă vreme. Ai spune că scoate din măruntaiele pământului de sub ea, tot întunericul care zace acolo. Atât de neagră și furioasă e. Nu se mai unduiește ca pe timp de vară când, leneșă din cale afară și topită efectiv de căldură, trântește câte un suspin abia sesizat, la picioarele tale. Acum însă zbiară din toți rărunchii, se agită, rotește cu o forță incredibilă toate fustele cu care este îmbrăcată. Nu o poți atinge. Căci la câte supărări ai spune că a adunat, te-ar face una cu nisipul pe care nu-l lasă o clipă la locul lui.
Își varsă însă tot năduful în oraș, aducând peste tot vântul acela care-ți răscolește toate oasele și care abia te lasă să deschizi ochii. Un vânt rece, turbat de-a dreptul, cu care își, spune an de an, nemulțumirile. Uneori, parcă nu-i mai ajunge glasul. Și atunci se revarsă dincolo de plaje, pe străzi, prin cartiere, inundând tot în cale. Și singurii care o înfruntă, făcându-i în ciudă parcă sunt pescărușii la care nu se poate înălța să-i înhațe. A învățat în schimb să-i tolereze, iar de-o vreme îi lasă să-i mai aline tânguirile, hrănindu-i cu tot soiul de peștișori amețiți de atâta turbare și neliniște.
În schimb, dacă vine vorba despre oameni, pe ei îi vânează cu o precizie incredibilă. De asta Constanța pare așa dezolantă iarna. Pentru că nu mulți îndrăznesc să se apropie de această forță magnetică, dincolo de centura de siguranță a mașinii.
Eu mi-am luat de câteva ori inima în dinți, m-am ancorat corespunzător de câte o stâncă trainică și am privit-o drept în ochi. E tare frumoasă marea când e așa furioasă. Are atâta mister în ea încât, veri la rândul daca i-ai privi frumusețea feciorelnică nu a-i fi în stare să-i deslușești tainele. Nici că ar vrea să te lase măcar, să faci asta. Pentru că magia tocmai în asta constă. Odată ce te-a vrăjit, vii să o revezi. Nu poți sta departe prea multă vreme.
Ai spune că e singură pe lume. Că își trage bariere invizibile cu toată furia asta. Că vrea să țină la distanță orice suflare umană. Însă nu e deloc așa. Îți lasă privilegiul să o admiri de la orice înălțime vrei, fie că e un bloc turn sau minaretul sinagogii din peninsulă. Și, odată ajuns deasupra ei, abia atunci îi recunoști cu adevărat și forța și generozitatea. Constanța a fost toată ridicată în funcție de țărmurile ei. Fiecare casă, fiecare bloc, fiecare beton a fost construit doar acolo unde marea a lăsat loc pentru vecini.
E o feerie orașul acesta. Mai ales iarna, când fiecare loc scăldat în furiile apei magmatice se îmbracă în voaluri de gheață. Albe. Sticloase. Hipnotice. Glazurate. Nu poți să nu iubești un astfel de loc. Indiferent de anotimp. Cu atât mai mult cu cât, la fiecare trecere a timpului, el ți se înfățișează altfel. Nu, în Constanța nu ai cum să te plictisești vreodată. Decât dacă ai inima înghețată. Mai rece și întunecată decât toată apa aceea neagră și magmatică ce își zbiară nemulțumirile iarna, pentru ca, la apariția soarelui, să-ți arate că nimic din lumea aceasta nu are decât un singur chip!
NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!
