De când mă ştiu, Paştele l-am petrecut în familie, la ţară, într-un sat din judeţul Călăraşi. Până acum câţiva ani, de Înviere, mergeam cu bunica la biserică şi stăteam pe toată durata slujbei. În tot acest timp, în lăcaşul de cult era zarvă mare, adulţii şi bătrânii vorbind între ei. Parcă nu veneau pentru însemnătatea sărbătorii, ci pentru a afla ce a mai făcut cutare şi cutăriţă. Preotul îi mai apostrofa, dar după două minute de linişte, reîncepeau discuţiile. De sub strane, din când în când, cocoşii aduşi la Biserică pentru a fi daţi de pomană, cum este datina pe acolo, începeau să cânte. Apoi, spre sfârşitul serviciului religios, veneau tinerii de la discotecă, mulţi turmentaţi, zarva amplificându-se. Înainte de a se da Paştele, preotul îi ruga pe oameni să nu se îmbulzească, deoarece sunt suficiente pacheţele, astfel încât să ajungă pentru toată lumea. Dar nu i se dădea ascultare, astfel că toţi se buluceau spre persoana care, dintr-un coş mare, plin cu vârf, împărţea punguţele care conţineau pâine, brânză şi peşte, toate stropite cu vin. În îmbulzeala creată, icoanele aflate în faţa Altarului se clătineau, doar o minune făcând ca ele să rămână în picioare, fără a fi dărâmate. Sătulă de acest „spectacol”, de câţiva ani am sărit peste mersul la Biserică în noaptea de Înviere.

Când Ştefan m-a întrebat dacă de Paşte vreau să merg în Masivul Ceahlău, cu urcat pe Jegheabu cu Hotaru, dormit sus, pe munte, şi coborât pe Lutu Roşu, nu mi-a luat mult timp să dau un răspuns pozitiv. Astfel, o dorinţă urma să se împlinească, aceea de a mă bucura de Învierea Domnului într-o biserică unde să nu fie mulţi oameni şi unde să aud doar glasul preotului. Că doar nu vor fi numeroşi cei ce se vor învrednici să urce până la 1770 m altitudine, ca apoi să discute în timpul slujbei.

Ziua I (vineri, 18.04.2014): Drumul spre Mănăstirea Ceahlău

La ora 13:00, împreună cu Ştefan, am pornit spre Cabana Izvorul Muntelui, unde urma să lăsăm maşina şi să începem ascensiunea pe Ceahlău. Traseul parcurs, Sibiu – Mediaş – Sighişoara – Bălăuşeri – Sovata – Praid – Gheorgheni – Bicaz – Izvorul Muntelui, a fost presărat cu fel şi fel de frumuseţi văzute din mers: întinderi galbene de rapiţă care se asortau cu cărămiziul ţiglelor caselor si verdele dealurilor; berze fără bebeluşi în cioc, cocoţate în cuiburile lor din vârful stâlpilor de pe marginea drumului; serpentinele de la jumătatea distanţei dintre Praid şi Gheorgheni, săpate în trupul împădurit al Munţilor Gurghiu, urmate de drumul sinuos care străbate Coasta Curmăturii din Munţii Giurgeu; lacul de baraj natural Lacul Roşu, cu ale sale cioturi de molid care străpung luciul apei. La toate acestea, s-au adăugat şi Cheile Bicazului din Munţii Hăşmaş, frumos făurite de pârâul omonim, dar urâţite de om, prin amplasarea aici a unor chioşcuri cu suvenire şi prin întinderea de cabluri de electricitate. Drumul, pe toată lungimea de 6 km a canionului, a şerpuit alături de apele pârâului, printre impozanţii pereţi de calcar ce găzduiesc peşteri (printre care Munticelu) şi avene. Nu ştiu cât de mult s-a străduit, dar Piatra Altarului a reuşit să iasă în evidenţă. Se pare că dacii au fost primii care au escaladat acest pinten, folosindu-l ca loc de desfăşurare a diferitor ceremonii. Stră-stră-…-strănepoţii lor, alpiniştii de astăzi, continuă să-l urce, fiind amenajat aici un traseu de cățărare. Crucea din vârful acestei formaţiuni geologice înalte de 1154 m se încăpăţânează să ţină la distanţă răul, pe întinderea cheilor existând trei sectoare numite Poarta Iadului, Pridvorul Iadului şi Gâtul Iadului. Străbătând această trecătoare naturală, am trecut din Transilvania în Moldova.

CIMG0406

CIMG0407

CIMG0414

CIMG0415

CIMG0419

CIMG0424

CIMG0425

CIMG0429

CIMG0431

CIMG0434

CIMG0441

Pentru că Soarele nu a vrut să se arate, stând pitit după nori, ca să-i facem în ciudă, am ascultat Luna Amară. Gândul la Muzeul Pălăriilor de Paie din Crişeni, căruia mi-ar fi plăcut să-i păşesc pragul, existenţa acestuia fiindu-mi semnalată de un indicator ce mi s-a înfăţişat ochilor după Bălăuşeri, a zburat când am ajuns la Praid, fiind înlocuit de dorinţa de a vizita salina de aici. Din păcate, nu aveam timp de aşa ceva, fiind contra cronometru. De la Praid, am avut companie, luând o fată care stătea la ocazie, la Gheorghieni alăturându-i-se şi o a doua tipă. Ambele locuiau în Cluj şi voiau să ajungă la Roman, respectiv Chişinău. Cu noi, au mers până în oraşul Bicaz. Când am ajuns în zona Bicaz-Chei – Bicazu Ardelean, l-am văzut pe El, pe Ceahlău. Deşi cu capul în nori, era foarte chipeş şi abia aşteptam să-l cunosc. Apoi o urâţenie mi-a apărut în faţa ochilor. Era fabrica de ciment de la Bicaz, ce funcţionează din anul 1953. Huh, noroc că am trecut repede de ea. După doar câţiva kilometri, am ajuns în dreptul barajului hidroenergetic Bicaz, construit cu cimentul produs la fabrica mai sus amintită şi dat în funcţiune în 1960. Cu o lungime de 435 m şi o înălţime 127 m, uneşte Muntele Gicovanu cu Obcina Horştei, zăgăzuind apele râului Bistriţa, formându-se astfel lacul de acumulare Izvorul Muntelui.

CIMG0442

DSC_6995

Am lăsat o parte a râului Bistriţa să se ducă la întâlnirea cu Siretul, noi continuându-ne drumul de-a lungul văii pârâului Izvorul Muntelui. Era grăbit nevoie mare. Voia să ajungă din urmă râul Bistriţa, ca să meargă împreună la prietenul lor, Siretul, ca apoi să-l ia şi pe acesta cu ei şi să pornească spre Dunăre. Aceasta din urmă le promisese că-i duce în vacanţă, pe litoralul Mării Negre. Ce blegi! Să renunţe ei la munte pentru mare…

Înaintând spre cabana Izvorul Muntelui, drumul ne-a purtat, la început, printre Obcina Horştei, în dreapta, şi Culmea Coşuşnei (Muntele Sima), în stânga. Iar în faţa noastră, în depărtare, printre nori, se vedeau vârfurile Bâtca Ghedeonului, Toaca şi Panaghia din Munţii Ceahlău. Le-am admirat până când s-au pitit după Obcina Horştei. Dar imediat le-am găsit substitut vizual, privirea bucurându-se de prezenţa îndepărtată a Ocolaşului Mare şi Mic şi a Turnului lui Budu. Cu asemenea privelişti, aproape că nu am băgat de seamă zgâlţâiturile maşinii, provocate de drumul de o calitate precară. Ne-am strecurat printre culmile Dealului Popii (stânga) şi vârfului Horştei (dreapta), în scurt timp ajungând la Cabana Izvorul Muntelui (797 m altitudine). Aici, ni s-a spus că putem să lăsăm maşina puţin mai sus, scutind astfel 30-40 minute de mers pe jos. Începuse ploaia, dar a încetat repede. Am oprit la punctul de informare situat în apropierea cabanei, ştiind că trebuie să achităm o taxă de intrare în Parcul Naţional Ceahlău, în valoare de cinci lei/ persoană. Era închis, aşa că am mers mai departe. Ni se spusese că este posibil ca la ora la care o să ajungem noi să nu mai găsim pe nimeni acolo, dar că pe perioada şederii vom întâlni un ranger care să ne taxeze. Am continuat să ne deplasăm pe DJ155F, drum care leagă Izvorul Muntelui de staţiunea Durău, şerpuind prin pădurea care îmbracă muntele. Am trecut de indicatorul care ghidează drumeţii spre Cabana Dochia, via Jgheabul Armenilor, Poiana Maicilor şi Ocolaşul Mic (BR), oprind mai sus, în dreptul celui care arată direcţia spre alte două trasee, ambele terminându-se tot la Cabana Dochia: Jgheabu cu Hotaru (TA) şi Lutu Roşu (BA).

CIMG0449

CIMG0454

Am lăsat maşina pe marginea drumului. Iniţial, stabilisem să urcăm pe Jgheabu cu Hotaru. Vorbind cu cei de la Cabana Dochia, am aflat că din cauza ninsorilor căzute în zilele precedente, pe traseu, mai ales în partea superioară, era zăpadă foarte mare, recomandându-ni-se varianta Lutu Roşu. Ştiind că o să ne prindă întunericul şi, deoarece cunoşteam doar superficial traseele, am schimbat planul, trecând la varianta sugerată de oamenii locului, alegând să nu ne aventurăm. Ne-am pus în spate rucsacurile încărcate, în mare parte, cu merinde pentru mănăstire, mai ales al lui Ştefan, şi am pornit la drum, urmând marcajul BA. Ceasul arăta ora 17:35. Conform indicatorului, până la cabană aveam să facem două ore, iar de acolo încă puţin până la aşezământul religios.

Citește și:  Ziua barbatului si ziua femeii – ocazii perfecte pentru a sarbatori

CIMG0466

Mergeam prin pădurea de pe versantul de est al Ceahlăului. Poteca era umedă, pe alocuri mocirloasă. Un presentiment îmi îngreuna paşii. Începuse din nou să plouă. Ştiind că stau prost la capitolul orientare pe munte şi pentru că, în curând, avea să se întunece, i-am spus lui Ştefan că poate ar fi bine să înnoptăm la Cabana Izvorul Muntelui sau în maşină, urmând ca a doua zi, dis-de-dimineaţă, să urcăm la mănăstire. El a insistat să continuăm, ceea ce am şi făcut, ştergându-mi din minte presimţirea că ceva rău s-ar putea întâmpla. Pe jos, nu era niciun fulg de nea. Râdeam cu Ştefan, întrebându-ne unde este zăpada aia multă despre care fusesem avertizaţi.

La ora 17:50, am ajuns în locul numit „La Arsuri” (1015 m altitudine), amenajat cu cinci mese de fier şi băncuţele aferente. Indicatorul de aici arăta că mai sunt 2h 45’ până la Dochia. Ori acesta, ori panoul de mai jos minţea. Doar în Bulgaria ştiam că este posibil ca, mergând din punctul A în punctul B, distanţa să crească, în loc să descrească. De la “La Arsuri”, dacă am fi mers înainte, se continua traseul Jgheabu cu Hotaru. Dar noi am cotit spre stânga, urcând culmea Răchitiş, printre pietre şi rădăcinile coniferelor. Sunt recunoscătoare arborilor care-şi scot la suprafaţă rădăcinile, lăsându-mă să calc pe ele ca pe nişte trepte de lemn. Pe unele porţiuni, poteca era prevăzută cu balustrade, neînţelegându-le rostul: dincolo de ele nu era hău şi nici panta nu era deosebit de abruptă, astfel încât să simţi nevoia să te sprijini de ele pentru a înainta în siguranţă sau cu mai multă uşurinţă.

CIMG0467

CIMG0474

CIMG0476

CIMG0477

La o oră după ce am început să urcăm, au apărut şi primele petice de omăt, făcând haz pe seama lor. Păşeam pe stratul subţire de zăpadă şi îi spuneam lui Ştefan că mă afund până peste genunchi. La scurt timp, parcă deranjată de glumele mele, Natura a mai scuturat puţin norii, făcând să cadă alţi stropi de ploaie. Continuându-ne ascensiunea, poteca şi-a făcut loc printre o mantie de iarbă, cu fire dese şi lungi, ce semăna cu şuba unui cioban, până la acel punct, culoarea verde lipsind de la nivelul solului. Văzând în faţa mea un panou informativ, m-am grăbit spre el, curioasă să descopăr despre ce era vorba. Doar că lipsea planşeta cu informaţiile, luând această întâmplare ca o păcăleală retroactivă de 01 Aprilie. Nu după foarte mulţi paşi, peisajul primăvăratic a fost înlocuit de unul hibernal, cărarea fiind acoperită de un strat continuu şi din ce în ce mai gros de zăpadă. Pădurea a fost drăguţă, într-o rarişte permiţându-ne să admirăm lacul de acumulare Izvorul Muntelui, dincolo de care se întindeau Munţii Stânişoarei.

CIMG0481

CIMG0493

CIMG0504

CIMG0527

CIMG0506

CIMG0515

CIMG0517

CIMG0533

Mai sus, când ceasul arăta ora 18:40, un indicator ne informa că ne aflam în zona numită Poliţa cu Crini (1447 m altitudine), declarată rezervaţie deoarece adăposteşte o specie de răşinoase mai aparte, fiind singura care-şi pierde frunzişul iarna, numită larice, zadă sau crin. Deja începuse să se întunece, crepusculul nelăsându-ne să vedem acest conifer „cu stea în frunte”. La ora 20:00, trecând pe lângă câteva stânci răzleţe, ce păreau că au aterizat acolo după ce au alunecat din ciocurile unor păsări uriaşe, am ajuns într-un loc de popas, amenajat la baza Turnului Răchitiş. Eram la Piatra cu Apă (1494 m altitudine). În întunericul de afară nu avea rost să ne chinuim să descoperim care era masivul de calcar cu pricina.

Din cauza unor probleme “tehnice”, care necesitau opriri mai dese, nu am mai luat în considerare indicatorul care ne informa că mai avem o oră până la cabană. Începuse să ningă. După treizeci de minute de mers la lumina frontalei, în dreapta, a apărut un perete de piatră, bănuind că este vorba de Detunatele, ceea ce însemna că, teoretic, mai avem încă o jumătate de oră de mers până la unitatea de cazare montană. Dar după încă treizeci de minute de urcuş, când am văzut un panou pe care scria “Detunatele”, am simţit gustul amar al descumpănirii. Mă simţeam debusolată complet, nu mai ştiam pe unde ne aflăm şi habar nu aveam cât mai avem până la destinaţie. Dar cel puţin ştiam că suntem pe drumul cel bun, marcajele reflectorizante lucind ca nişte licurici mai mari.

CIMG0545

Apoi, am ieşit din pădure, ajungând într-o zonă cu jnepeniş. De data aceasta, picioarele chiar mi se afundau până peste genunchi în zăpadă. Viscolea. Pentru că o luasem înainte, m-am oprit să-l aştept pe Ştefan. Vedeam doar la mică distanţă în faţa mea, atât cât putea să lumineze frontala. În rest, beznă. Deşi eram îmbrăcată subţire, nu-mi era frig, din contră. Adrenalina îmi ţinea de cald. Fâşul care se udase la exterior, se îngreunase şi îmi atingea pielea braţelor, pe dedesubt având doar un tricou, simţind o răcoare plăcută. Totuşi, mâinile îmi îngheţaseră. În momentul acela, aveam impresia că dacă-mi dădeam rucsacul jos, ca să scot mănuşile, aş fi pierdut mult timp. Iar eu voiam să ajung cât mai repede la adăpost. Aşa că am preferat să suport durerea uşoară pe care începusem să o simt la mâini. Când Ştefan s-a apropiat de mine, m-am repus în mişcare. Curând s-a văzut o lumină în depărtare. Huh, ne apropiasem de cabana Dochia (1750 m altitudine). Am mai urcat puţin, pe jgheabul de sub cabană, după care am ajuns pe platou. Căutând o intrare, întâmplarea a făcut să batem la uşa Bazei de Intervenţii a Salvamont Neamţ. Am fost poftiţi înăuntru. Era ora 22:00. Le-am spus că vrem să ajungem la mănăstire, rugându-i să ne direcţioneze. Unul dintre salvamontişti, Adrian, s-a oferit să ne ducă el până acolo, doar să aşteptăm puţin. Am vrut să-mi dau jos rucsacul, dar nu am putut, având mâinile amorţite. Între timp şi-a făcut apariţia Athos, un căţel superb, 80% lup, 20% ciobănesc german. Adrian, care purta pantaloni scurţi, şi-a pus doar parazăpezile, spunând că este gata să ne conducă la mănăstire. El mergea înaintea noastră, iar noi după el. Zăpada era mare, iar eu mă simţeam prost văzând că adâncimea acesteia depăşea înălţimea parazăpezilor lui. Când am zărit lumina de la Mănăstirea Ceahlău, i-am spus că de aici ne descurcăm singuri, mulţumindu-i pentru escortă.

Am intrat în casa “Panaghia”, clădirea de unde se vedea lumină. Imediat, am simţit o căldură care m-a făcut să uit de zbuciumul interior care se instalase în ultimele două-trei ore. Şi nu era vorba doar de grade Celsius, ci mai ales de căldura sufletească şi energia pozitivă pe care le-am simţit acolo. Părintele Zosima ne-a condus la trapeză, poftindu-ne să luăm loc la o masă. În jurul nostru, era ca un furnicar. Oameni mulţi, în jur de treizeci, femei, bărbaţi şi o fetiţă, fiecare având câte ceva de făcut: cutare spăla vase, cineva curăţa morcovi, altcineva toca varza etc. Toţi ajutau la buna desfăşurare a vieţii de obşte, voia bună fiind omniprezentă. O parte din ei urcaseră de miercuri. Doamna Elena ne-a adus de mâncare şi ceai fierbinte, făcut din plante culese de pe munte. Când am terminat de servit, ne-am oferit să ajutăm, dar ni s-a zis că nu este nevoie, că ne putem duce să ne odihnim. Zis şi făcut. Ne-am luat lucrurile şi am pornit spre locul care avea să ne fie “casă” în următoarele zile. Acolo i-am întâlnit pe Laurenţiu şi Iulian, cu care aveam să împărțim camera. A fost o zi cu ispite, dar totul este bine când se termină cu bine. Ulterior, am aflat că şi calea celorlalți spre mănăstire a fost presărată cu piedici: maşină stricată de două ori şi împotmolită în zăpadă, iar combinaţia viscol – strat gros de omăt, uneori ajungând până la brâu – vizibilitate scăzută – rătăcirea traseului, a făcut ca un drum care, în mod normal, se străbate într-o oră jumătate să fie parcurs în şase ore.

(Urmează părţile II, III, IV şi V)

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.