De Paște în Masivul Ceahlău (IV)

(În continuarea părților I, II și III)

Ziua a IV-a (luni, 21.04.2014): De ce bate toaca, Ceahlăule?

M-am trezit pe la ora 06:30. Prin fereastra camerei, montată în planul acoperişului, mi s-a arătat un cer albastru şi limpede, fără urmă de nori. Hmm, oare unde au dispărut cu toţii? Se vedea şi Vârful Toaca, dezmorţit, după ce atâtea zile şi nopţi a stat încordat, trebuind să susţină vălătucii de negură sau norii grei, încărcaţi cu zăpadă. Am ieşit repede din cameră. O astfel de imagine nu poate decât să prevestească o zi frumoasă, aşa că mă grăbeam să o încep. Afară, am văzut cu bucurie că toate văile din partea de nord-vest se „scufundaseră” sub o mare de nori. Ahaaa, aici erau pufoşeniile. Au căzut din cer, rămânând înfipţi în vârfurile dealurilor şi ale munţilor.

Am intrat în biserică. Slujba deja începuse. Deşi nu-l vedeam, Părintele Ciprian era în Altar, prin geamurile cărora intra soarele. Lumina acestuia, întâlnindu-se cu fumul lumânărilor aprinse şi al tămâiei arse, crease un fel de siluetă în dreptul uşii împărăteşti a iconostasului, această înfăţişare a unei fiinţe părând că citeşte din Evanghelie, stând în picioare, în dreptul Sfintei Mese. Să fi fost Sfântul Duh? În câteva secunde, fix în locul unde se afla acea siluetă, s-a aşezat Părintele. După slujba de dimineaţă, a urmat micul dejun, în timpul căruia am băut pentru prima oară bere de casă, făcută de Doamna Elena de la Câmpulung Moldovenesc şi soţul acesteia. La ora 11:00, mare parte dintre cei alături de care am petrecut Paştele, au plecat, coborând pe traseul care duce spre schitul Stănile. Aveam un sentiment ciudat, ca atunci când te desparţi de oameni dragi, ştiind că poate nu o să-i mai revezi sau va trece mult timp până la următoarea întâlnire. Până când au pornit la drum şi ceilalţi, timpul a trecut într-un mod plăcut. Folosind pe post de hartă a României geamurile holului din care se face accesul în bucătărie şi trapeză, cu ajutorul celor cunoscători, am identificat, dincolo de Masivul Ceahlău, Munţii Rarău, Giumalău şi Călimani. Părintele Ciprian a luat binoclul, şi, privind spre Piatra Ciobanului, a vrut să vadă dacă este acasă familia de capre negre care-şi face veacul pe acolo. Nu era. Măriuca a folosit panta din stânga bisericii pe post de derdeluş, făcând câteva ture cu sania pe care o adusese de Crăciun, dar pe care nu a întrebuinţat-o atunci din lipsă de omăt. Apoi, a urmat o nouă bătaie cu bulgări de zăpadă, între Măriuca, Domnul Vasile şi Daniel, Măriuca având şi câţiva aliaţi: Laurenţiu, Răzvan şi mama ei. După care, alte câteva persoane au plecat, urmând acelaşi traseu ca şi ceilalţi, la mănăstire, pe lângă cei trei vieţuitori, rămânând foarte puţini: Doamnele Elena şi Maria, Andreea şi tatăl ei (Domnul Vasile), Maria, Laurenţiu şi Ştefan.

Am propus să facem o plimbare până pe Vârful Toaca. La ora 12:20, împreună cu Maria, Ştefan şi Laurenţiu, am pornit spre vârful amintit. Pentru început, am mers spre est, în direcţia cabanei Dochia, după care, urmând marcajul BR, am cotit stânga. Ne aflam pe “Drumul lui Baciu”, traseu care leagă staţiunea Durău de cabana Dochia, numit aşa de către Ghe. Iacomi, în amintirea lui Ghe. Baciu, cel care a fost unul dintre cei mai longevivi cabanieri din munţii României. Pe cer, se adunaseră câţiva nori, dar era cald. În caz că aş fi ajuns atunci pe munte, mi s-ar fi părut o snoavă dacă cineva mi-ar fi povestit ce vreme urâtă fusese în zile trecute. Şi cum mergeam spre nord-est, pe platoul Ceahlăului, îndepărtându-ne tot mai mult de mănăstire, vedeam în dreapta culmile împădurite care se desprindeau din trupul de piatră al muntelui, ca nişte contraforturi, intercalate cu văile pâraielor care se varsă de pe pantele sale, toate sfârşind pe malul drept al lacului de acumulare Izvorul Muntelui – cel mai mare lac antropic amenajat pe râurile interioare din România. Culmile erau Obcina Horştei, Obcina Chica Baicului şi Obcina Verdelui, iar văile aparţineau pârailelor Secu şi Izvorul Alb. Apele lacului de acumulare Izvorul Muntelui, atât cât puteam să vedem din lungimea lui totală de aproximativ 40 km, din dreptul Vârfului Bisericii şi până aproape de Golful Hangu, aveau culoarea turcoaz.

În scurt timp (ora 12:40), am sosit pe Vârful Lespezi (1802 m alt.), denumit aşa, dând dovadă de lipsă de inspiraţie, deoarece este format din lespezi de gresie. Pe jos, mi-a atras atenţia o pată de culoare – o floare mov, cu tulpini târâtoare, pe nume Saxifraga-roşie. Rezistentă la vitregiile înălţimilor, este cea mai timpurie plantă de stâncă, fiind întâlnită şi în zona alpină. Noi ne aflam în zona subalpină, acasă la jneapăn, tufele acestuia formând o pădure nu foarte înaltă, dar deasă. Cutezând să urce mai sus de altitudinea la care i-a fost dat să-şi ducă existenţa, molidul a plătit cu ciuntirea coroanei, aceasta, din cauza vânturilor puternice de aici, rămânând numai de o parte a trunchiului, căpătând aspectul de drapel. Din Vârful Lespezi, am coborât în Şaua Lespezi, de unde am văzut mai de aproape Pietrele Ciobanului şi Vâlcanului. Doi căţeluşi, unul negru şi altul maro, însoţiţi de doi oameni, au trecut pe lângă noi, în sens invers. Cel maro, avea prinsă de ham o insignă cu o faţă zâmbitoare, făcându-mă să zâmbesc.

Ajungând în apropiere de baza Vârfului Toaca (1784 m alt.), lângă cabana meteorologică, un alt căţel ne-a ieşit în cale. Era alb cu două pete negre. Dacă ar fi fost maro închis, aş fi crezut că este o capră neagră modificată genetic. Lătrătorul, după ce a băut din apa strânsă în scobitura unei pietre, a început să coboare, din piatră în piatră, o pantă prăpăstioasă a versantului vestic. De teamă să nu cadă, l-am strigat cu cuţu, cuţu. S-a oprit, pentru un timp s-a pus în şezut, privind depărtările, după care a revenit la noi. De unde ne aflam, vedeam Piatra cu Cerdac, un contrafort al Vârfului Toaca, cunoscut şi sub numele de Scăldătoarea Vulturilor. Cândva, în acest loc, se adunau vulturii ca să se scalde în ochiurile de apă care se formau în cele două grote săpate în corpul acestui perete de stâncă. De altfel, se pare că numele unităţii montane provine de la denumirea populară a unei specii de vulturi, căreia i se zice cilihoi, vulturul mieilor sau ceahlău.

La ora 13:40, am început să urcăm spre partea superioară a vârfului Toaca. Datorită căldurii, în unele locuri zăpada începuse să se topească, devenind apoasă şi alunecoasă. Eu mergeam încet şi cu grijă. Chiar dacă panta era destul de abruptă, nu asta era problema mea, ci încercam să minimalizez riscul de a aluneca, nefiind o mare amatoare de căzături. Din anii ’70 şi până la începutul secolului al XXI-lea, o scară din lemn de stejar, formată din aproximativ patru sute de trepte, asigura accesul spre vârf. În prezent, din cauza stării avansate de degradare, este nefuncţională. Cu fiecare pas pe care-l făceam, observam alcătuirea geologică a acestei proeminenţe, vârful Toaca fiind constituit din conglomerate de Ceahlău. La ora 14:00, eram sus, unde se află instalată o staţie meteorologică. Eram tare curioasă să intru şi să văd ce se întâmplă înăuntru, dar meteorologul de serviciu a zis că nu este nimic de văzut, pentru că totul este automatizat. Chiar şi aşa, tot aş fi vrut…

Ne aflam la 1897 m altitudine. Am mai fi avut de urcat o stâncă ca să atingem altitudinea maximă de 1900 m, dar nu avea rost, atâta timp cât şi de acolo, de unde ne aflam, se deschidea o amplă şi impresionantă panoramă. Spre est şi nord-est, scăldând şi poalele Muntelui Stânişoarei, nu doar ale Ceahlăului, şerpuia lacul de acumulare Izvorul Muntelui care, de la Hangu spre coada lacului, nu mai avea culoarea turcoaz, ci gri închis. Oare de ce? Cumva, apele au căpătat culoarea turcoaz după ce au fost „spălate de păcate”, în trecerea lor peste ruinele Catedralei de la Hangu? Să fie asta o lecţie potrivit căreia trebuie să iertăm răul pe care ni-l fac alţii? Pentru că acest fost lăcaş de cult, construit în treizeci de ani şi în care s-a slujit doar opt ani, a fost dărâmat prin dinamitare, în şapte zile, hotărându-se ca zona să fie folosită pentru amenajarea lacului de acumulare. Deşi i-a fost curmată existenţa pentru a putea lua naştere lacul de acumulare, iată, nu-i poartă pică. Spre sud, mănăstirea Ceahlău era aşa de mică în imensitatea masivului, iar Ocolaşul Mare părea capul unui dinozaur înaripat, rămas aici încă din Cretacic. Ce să mai zic de imaginea valurilor întunecate ale munţilor Tarcău, Hăşmaş, Călimani, Rarău, chiar şi Făgăraş?! O minunăţie de privelişte care-ţi inundă sufletul cu bucurie, riscând, dacă nu ştii să gestionezi situaţia, să te copleşească.

Revenind cu privirea spre nord-est, am admirat stânca care poartă numele grecesc al Maicii Domnului, Panaghia. Făurită din conglomerate, era inertă, dar, potrivit legendelor, cândva a fost însufleţită. Astfel, Panaghia era o prea frumoasă fată. Ca să scape de invidia muritorilor, încă de la naştera ei, ursitoarele au dus-o pe culmile Ceahlăului. Crescând mare, aceasta s-a îndrăgostit de strălucitorul Soare. Dar şi ea i-a căzut Soarelui cu tronc. Corpul ceresc, zăbovind ore întregi pentru a o privi, întârzia a-i face loc Lunii, reducându-i astrului nocturn perioada de şedere pe cer. Primind reclamaţii, Dumnezeu a făcut dreptate, dându-i ca pedeapsă Soarelui să poarte un văl de neguri care să-i ascundă chipul. Panaghia, nemaiputând să-l vadă pe Soare, a fost cuprinsă de jale şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i redea strălucirea celui pe care ea îl iubea. Ceea ce s-a şi întâmplat, dar cu un preţ: ca să nu se mai repete povestea, Panaghia a fost transformată în stâncă de piatră. Iar de atunci, Soarele nu pregetă să-i mângâie trupul încremenit, ori de câte ori are ocazia, în trecerea lui spre asfinţit. Pe semne că pe atunci trăiau uriaşii, pentru că stânca nu are tocmai statura unui om. Într-o poiană mare, se zărea şi schitul Cerebuc, iar puţin mai departe străluceau acoperişurile caselor din localitatea Izvorul Alb.

Cu atâta linişte şi frumos în jurul nostru, cu greu am reuşit să ne urnim din loc, începând să coborâm de pe al doilea cel mai înalt vârf al Ceahlăului, primul fiind Ocolaşul Mare (1907 m). Chiar dacă nu este fruntaş în înălţime, vârful Toaca este simbolul masivului. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, aici, a funcţionat o mică biserică cu a cărei toacă de lemn erau chemaţi la rugăciune toţi sihaştrii care au vieţuit pe acest munte. Pe 6 august, când se serbează hramul Ceahlăului, de Schimbarea la Faţă, mulţi oameni urcă pe Vârful Toaca pentru a asista la fenomenul numit „Umbra piramidei”: la răsăritul soarelui, umbra vârfului piramidal al Toacei, combinată cu umbra Pietrei Ciobanului, formează peste munţii din jur o hologramă cu aspect de piramidă perfectă.

Urmând în sens invers traseul spre mănăstire, ne-am abătut pentru puţin timp la Cabana Dochia, ca să o vadă şi Maria. Oamenii şi iepurele de zăpadă se dezintegraseră, aşa cum, de altfel, s-a întâmplat şi cu creaţiile mele şi ale Măriucăi. Reîntorşi la aşezământul monahal, am poposit la masa cu bănci, pentru a ne energiza cu ceva dulce. Apoi, pentru că nu mă mai săturam de frumuseţea muntelui, m-am mai plimbat prin apropiere. Stratul de zăpadă se subţiase considerabil, în unele locuri dispărând complet. La ora 17:00, am auzit clopotul tras de Părintele Zosima, îndreptându-mă spre biserică. Seara, ne-am strâns cu toţii în sala de mese. Câtă bucurie poate să aducă lucrurile simple, în speţă o cană cu laptele fiert în ceaunul în care s-a făcut mămăligă. Ne-am amuzat, uitându-ne la pozele făcute în acele zile, mai ales cele din timpul bătăilor cu zăpadă. Andreea mi-a arătat cele câteva fotografii făcute de ea în acea zi, când, împreună cu Părintele Ciprian şi Doamna Maria, au mers spre Ocolaşul Mare. Privind acele imagini, cu Părintele care, sprijinit într-un băţ, mergea prin omăt, lăsând în urmă forma paşilor săi, mi-au lăsat impresia că îl văd pe Moise, urcând pe Muntele Sinai. Apoi, a urmat o discuţie lungă, ce a ţinut până târziu în noapte, din timpul căreia mi-au rămas întipărite în minte trei fraze: „Tăcerea este un păcat.”, „Ce se poate ascunde în spatele iubirii? Vicleşug” şi „Dacă nu obţii ceea ce-ţi doreşti, înseamnă că a fost rânduit să nu se întâmple”.

(Va urma ultima parte.)