(În continuarea primei părţi)

Se pare că există în lume trei munţi sfinţi, purtători de hram, asemenea unui lăcaş de cult, în toate cele trei cazuri fiind vorba de hramul „Schimbarea la Faţă”, prăznuit în fiecare an la data de 6 August. După ce, de mai multe ori, am urcat pe Muntele Tabor (Egipt), iată că am fost învrednicită să ajung şi pe Muntele Ceahlău, pe Athos (Grecia) fiind imposibil să calc vreodată.

Din vechi timpuri, pe Muntele Ceahlău, pe care se spune că Dumnezeu cobora, plăcându-I să păşească desculţ prin iarba poienilor, şi-au avut vatra mai multe mănăstiri şi sihăstrii. Dintre acestea, doar Mănăstirea Durău a supravieţuit, despre existenţa celorlalte stând mărturie denumirile diverselor locuri de aici, date de ciobanii şi vânătorii de odinioară: La Chilii, Poiana Maicilor, Pârâul Călugărului, Piatra Altarului, Poiana Sihastrului, Turnul Crucii, Călugării, Vârful Toaca, Bâtca Popii etc.

În vremuri contemporane, aici, au fost ridicate alte aşezări monahale, printre care şi Mănăstirea Ceahlău, construită în perioada 1992-1993, pe un platou, între vârfurile Toaca şi Ocolaşul Mare. În prezent, obştea numără trei vieţuitori: Părinţii Ciprian şi Zosima şi Daniel, acestora ţinându-le companie o pisică.

 

Ziua a II-a (sâmbătă, 19.04.2014): „Veniţi să luaţi Lumină!” de la 1770 m altitudine

 

M-am trezit dis-de-dimineaţă, cu dorinţa de a descoperi locul care urma să mă găzduiască timp de trei zile şi de a-i cunoaşte pe cei prezenţi acolo. La ora 07:00 s-a auzit toaca bătând, urmată de sunetul cadenţat al clopotului, chemându-i pe credincioşi la slujbă. Rând pe rând, aceştia se îndreptau spre biserica de lemn aflată la câţiva paşi de clădirea formată din paraclis, bucătărie, trapeză şi alte încăperi (Casa Panaghia). În stânga bisericii, un altar de lemn aştepta vremea când avea să fie folosit, în ziua de hram, iar în faţa acesteia, o structură metalică oferea suport pentru clopot şi pentru toacă. Iar între toate acestea, se vedea intrarea într-o chilie săpată sub pământ. Aceasta este mănăstirea Ceahlău, ridicată mai aproape de cer, la 1770 m altitudine. Atât am putut să zăresc, restul fiind în ceaţă, la propriu.

1

Am intrat şi eu în biserica cu hramurile „Schimbarea la Faţă” şi „Binecredinciosul Ştefan cel Mare şi Sfânt”. În pridvor, pe stânga, se afla pangarul, iar de pe pisanie am aflat istoria acestei aşezări. Am pătruns în pronaos. Prin sticla geamurilor, lumina de afară trecea înăuntru, participând şi ea, liniştită, la slujbă. Domnea pacea. Oamenii, unii aşezaţi în genunchi, alţii pe scaune sau în picioare, murmurau, la unison cu cei aflaţi în strană, rugăciunile şi cântările care alcătuiesc rânduiala liturgică. Plimbându-mi privirea am observat că biserica nu este pictată la interior, pereţii fiind din lemn, în locul frescelor existând icoane. Mobilierul şi catapeteasma erau frumos lucrate. Dinspre strană, a venit către mine Răzvan, rugându-mă să mă alătur lui şi celorlalte persoane care se aflau în jurul pupitrului pentru cărţi, ca să citesc din Ceaslov. Panicată, l-am refuzat. Apoi, s-a dus la alte două doamne, acestea urmându-l. Aveam mustrări de conştiinţă, dar nu mai citisem cu voce tare, într-o biserică, de când eram mică. Odată instalată liniştea interioară, am putut să fiu cu gândul la slujbă, sfârşită cu miruirea noastră, a tuturor celor prezenţi acolo, de către Părintele Ciprian.

2

3

4

5

Revenită în casa „Panaghia”, am aflat că se caută voluntari care să aducă de la maşini restul alimentelor şi lucrurilor care nu au putut fi cărate în ziua sosirii. Deja se oferiseră cinci bărbaţi, printre care şi Ştefan, Laurenţiu şi Florin, spunând că vreau să vin şi eu. Oricum, pe la bucătărie nu aş fi fost de prea mare ajutor, poate doar să încurc, iar ceaţa nu mă îmbia să explorez zona. M-am echipat repede, mi-am pus rucsacul gol în spate şi m-am alăturat domnilor, bucuroasă că pot să îmbin utilul cu plăcutul: să fiu de ajutor şi să descopăr un traseu nou. Era în jur de ora 10:00 când am pornit.

În afară de mine şi de Ştefan, ceilalţi oameni, pentru a ajunge la mănăstire, au ales un traseu care străbate partea de sud-vest a Ceahlăului. Au mers cu maşinile pe drumul care, în dreptul comunei Bicazul Ardelean, se desprinde din DN12 (Gheorgheni – Bicaz), trecând prin Telec, parcurgându-l atât cât le-a permis stratul de zăpadă, unii până la Schitul Stănile, alţii ceva mai sus, de unde au continuat pe jos. Acolo trebuia să ajungem noi. Călăuză ne-a fost, nu că ar fi fost nevoie, marcajul BA, dublat până la un punct de CR. Iar Florin, cunoscător al acestui munte, îmi spunea ce se află dincolo de negura care nu mă lăsa să văd depărtările. Am trecut pe lângă Piatra Lăcrămată, dar, la umiditatea de afară, nu am putut să-mi dau seama dacă încă plângea. Oricum, n-aveam nicio batistă la mine, pentru a i-o oferi ca să-şi şteargă lacrimile şi să-şi sufle nasul, piatra cu pricina fiind o stâncă izolată, care, privită dintr-un anumit unghi, seamănă cu chipul unui om care plânge. Apoi, am străbătut şaua „La Pălărie” (1743 m altitudine), având în stânga Ocolaşul Mare, după care am intrat într-o zonă împădurită. După patruzeci de minute de mers, pornind de la mănăstire, prin omăt, am ajuns la capătul potecii, cotind stânga, pe drumul forestier săpat în trupul Ceahlăului, astfel încât, în stânga aveam peretele de piatră al muntelui, iar în dreapta se deschidea hăul. În nici cinci minute, dacă mi-ar fi fost sete, aş fi putut să beau apă de la un izvor amenajat, cunoscut sub numele „La Şipot”. Curând, în dreapta, în depărtare, am văzut Piatra Sură (1352 m) care avea la bază o poiană. După încă douăzeci de minute, am ajuns la locul unde majoritatea maşinilor au fost parcate. Dar am continuat să coborâm, hotărând să mergem pe jos până la Schitul Stănile, unde se afla o altă maşină din care trebuia să luăm pâinea. Nu-mi plac drumurile forestiere, dar acesta parcă a fost diferit de altele, oferindu-mi privelişti frumoase ce mi se arătau prin „rupturile” vălului de ceaţă, parcurgerea lui devenind o plăcere.

Citește și:  De Paște în Masivul Ceahlău (IV)

6

7

8

9

10

11

12

13

14

15

16

La ora 11:40, am sosit la Schitul Stănile, cu hramul „Sfântul Antonie cel Mare”, ridicat în anul 1998, ca metoc al Mănăstirii Ceahlău. Este localizat într-un decor frumos, în Poiana Stănilelor, între Masivul Ceahlău şi Bâtca Neagră (1389 m), în vecinătatea Pietrei Sure. Cum mergeam pe drumul ce ducea spre aşezământul monahal, în stânga, se afla o clădire din lemn, despre care am aflat că este o cabană privată, iar în spatele nostru, situaţi la înălţime şi pitiţi sub negură, ne priveau peretele Ocolaşului Mare şi Turnul lui Budu.

17

18

19

20

Părintele stareţ ne-a poftit în bucătărie. Pe plita care funcţiona pe bază de lemne erau puse două oale mari din care ieşeau aburi. Se pregătea mâncare pentru mai târziu, atât pentru vieţuitorii aşezării monahale, cât şi pentru oaspeţi. Laurenţiu, care mai fusese aici, a spus că se duce la animale, întrebând dacă mai vine cineva. Evident că l-am însoţit. Intrând în grajd, m-am simţit ca într-o maternitate. Era plin de „bebeluşi”. O viţică cu nişte ochi cum numai în desenele animate am mai văzut, migdalaţi şi cu gene lungi, ne privea curioasă. Când va creşte, sigur o să facă ravagii printre tauri. Opt purceluşi roz se jucau pe lângă mama lor, iar un purceluş negru, vietnamez, stătea cuibărit lângă cea care i-a dat viaţă. Aceasta era grasă şi avea picioarele foarte scurte, fiind caraghioasă. Deranjată de vizita noastră, o mâţă a ieşit de sub o iesle, miorlăind. După ce am mai stat puţin la poveşti, în bucătărie, am hotărât să plecăm. Am luat pâinea din maşina parcată în curtea mănăstirii şi, pentru că părintele stareţ s-a oferit să ne ducă până mai sus, ne-am înghesuit în autoturismul acestuia.

21

22

23

24

25

Lăsând în urmă Poiana Stănilelor, mă gândeam la bietul Stănilă. A fost un cioban sărac, care obişnuia să-şi mâne oile prin aceste locuri. Într-una din zile, s-a întâlnit cu frumoasa Maria, fiica unui baci înstărit, îndrăgostindu-se de ea. Aflând că nu este avut, aceasta l-a ignorat. Supărat, Stănilă s-a urcat pe cele mai înalte stânci care i-au ieşit în cale, aruncându-se în gol. Cel puţin aşa zice legenda. La ora 12:15, am ajuns la locul unde erau parcate majoritatea maşinilor. Aici am coborât. Ne-am umplut rucsacurile cu produsele pe care trebuia să le ducem la Mănăstirea Ceahlău, după care ne-am urcat iar în maşina părintelui. Când am ajuns în zona „La Şipot” (ora 12:20), ne-am luat la revedere de la dânsul, continuând pe jos, urmând în sens invers traseul pe care am coborât.

26

27

La ora 13:00, am ajuns în şaua „La Pălărie”, unde am făcut un popas. Florin ne-a propus să ne urcăm pe calota pălăriei. L-am urmat, abătându-ne spre stânga. Se pare că, văzută de jos, această parte a Muntelui Ceahlău chiar seamănă cu o pălărie. Offf, ceaţa asta, bat-o vina. De n-ar fi fost ea, din acel loc aş fi putut să văd Poiana Stănilelor, Piatra Sură, Gardul Stănilelor, Jgheabul lui Vodă, Ocolaşul Mare, Turnul lui Budu, dar şi mai departe, Munţii Rodnei, Bistriţei, Giumalău şi Hăşmaş. Revenind în potecă, am continuat să urcăm spre platou. Între timp, a început să ningă viscolit. Aproape de Piatra Lăcrimată, ne-am întâlnit cu Athos. Dacă nu ar fi fost însoţit de stăpânul lui, m-aş fi speriat, crezând că este lup. Era liber şi părea foarte fericit.

28

29

30

31

32

33

34

Reveniţi la mănăstire, am găsit mare forfotă. Atât la bucătărie, cât şi în sala de mese, oamenii făceau ultimele pregătiri pentru Paşte. Se mixa, se rădea, se toca, se cocea, se fierbea, se orna, toate sub coordonarea şi supravegherea lui Răzvan. Şi de parcă nu era suficient, ne-au şi poftit la masă, servindu-ni-se o ciorbă caldă, precum şi alte bunătăţi. Apoi, mi-am pus în practică priceperea în ale bucătăriei…tocând pătrunjelul şi leuşteanul pentru ciorbă. Între timp, afară continua să ningă, Doamna Elena de la Câmpulung Moldovenesc spunând că nici nu ai zice că vine Paştele, ci mai degrabă Crăciunul. Părinţii Zosima şi Ciprian se retrăseseră, probabil dorind să se pregătească spiritual pentru slujba din Noaptea de Înviere.

Când toate treburile au fost gătate, i-am propus Măriucăi să facem un om de zăpadă. Ieşind afară, Măriuca a luat o lopată, începând să degajeze de omăt aleea care duce spre biserică. Spunea că, de multe ori, Părintele Ciprian merge încălţat doar în ciorapi atunci când se duce spre Casa Domnului şi nu ar fi vrut să se ude la picioare. Gestul acesta mi s-a părut dovada clară că Măriuca este un copil tare bun, iar Părintele Ciprian este apreciat şi iubit de toţi cei prezenţi la mănăstire. Apoi, am modelat patru bulgări, de dimensiuni diferite, pe care i-am aşezat unul peste altul. Pentru a făuri nasul, mâinile şi căciula, ne-am folosit de ramuri de jneapăn, iar gura şi ochii au fost realizaţi din pământ. Nu ar fi câştigat titlul de cel mai frumos om de zăpadă, dar noi eram mulţumite de rezultat. Ca să nu se plictisească singur, am făcut şi un iepuraş care să-i ţină de urât.

35

36

La ora 23:00, a început slujba de Înviere. Micuţa biserică devenise neîncăpătoare pentru numărul mare de credincioşi prezenţi. Pe lângă noi, cei de la mănăstire, veniseră şi oamenii cazaţi la cabana Dochia. Cu toate acestea, domnea liniştea pe care mi-o dorisem. S-a auzit glasul Părintelui Ciprian, spunând „Veniţi să luaţi Lumină!” şi încet, încet întunericul nu mai era majoritar. Mă uitam cu drag la cei de lângă mine, majoritatea îmbrăcaţi în haine de munte, predominând culoarea roşie. În faţa mea, stătea o fetiţă cu părul lung şi blond. Lumânarea ce o ţinea în mână îi lumina chipul, încât părea că este un îngeraş. Pe lângă lumânări, doar candelele care ardeau lângă icoane luminau interiorul. A fost foarte frumoasă slujba, bucurându-mi sufletul. Nu s-a înconjurat biserica, aşa cum eram obişnuită, probabil din cauza stratului mare de zăpadă de afară, iar la final am primit doar anaforă şi vin.

37

39

 (Urmează părţile III, IV şi V)

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.