(În continuarea primei și celei de-a doua părți)

Ziua a III-a (duminică, 20.04.2014): Prima zi de Paşte, cu iz de copilărie

La ora 02:50, am pus în practică tradiţia conform căreia după slujba de Înviere oamenii trebuie să se aşeze la masă împreună cu familia. Chiar dacă mă aflam printre străini, îi simţeam apropiaţi, ca şi când formam o mare familie. Mielul a fost înlocuit cu peşte, la acest aşezământ monahal nemâncându-se altfel de carne. La ciocnitul ouălor roşii, Măriuca a câştigat detaşat. Iar drobul de legume şi pasca au fost delicioase. Apoi a urmat odihna.

1

Când m-am trezit, pe la ora 09:00, am aruncat un ochi pe geamul care dădea spre parte de nord a Ceahlăului. Nori albi şi pufoşi pluteau unul lângă altul, pe mai multe rânduri. În general, stăteau lipiţi unul de celălalt, dar erau şi câţiva mai sfioşi care păstrau o oarecare distanţă faţă de vecinii lor. Datorită acestora din urmă, puteam, în sfârşit, să văd ce se află împrejur. Trebuia să profit de această ocazie, aşa că m-am echipat repede şi am ieşit afară. Înotând prin zăpadă, m-am dus în spatele casei “Panaghia”, de unde l-am putut vedea pe unul dintre personajele de legendă ale acestui munte, respectiv pe Ciobanul şi a lui Piatră. În vremuri de mult apuse, un neam de ciobani, renumiţi pentru curajul lor, atraşi fiind de frumuseţea Ceahlăului, au hotărât să devină localnici ai acestor locuri. Cel mai dârz dintre ei era Ciobanul, un tânăr despre care toată lumea aflase datorită isprăvilor sale. Când a murit, toate vietăţile muntelui s-au adunat în locul unde acesta obişnuia să-şi pască turma, pentru a-l jeli. De atunci, locul respectiv se numeşte Piatra Ciobanului. Şi îi ţine de urât Vâlcanul, cu un cap mai scund. Între Piatra Ciobanului şi Piatra Vâlcanului, ambele ca două turnuri, se află Strunga Ciobanilor. De jos, din staţiunea Durău, deşi distanţa era considerabilă, se auzea muzică de petrecere.

2

3

Norii nu m-au lăsat să văd mai mult, acoperind iar depărtările. Dar nici ce se afla pe lângă mine nu era de ignorat. Pe un vârf de brad, s-a aşezat o pasăre cu penajul gălbui, după ciocul încrucişat, caracteristic păsărilor ce consumă seminţe de conifere, dându-mi seama că este o forfecuţă. Iar crenguţele şi acele jnepenilor purtau podoabe de gheaţă, sub formă de chiciură. Biserica era învăluită în ceaţă, dar lângă ea se putea distinge silueta unei stânci. Am pornit într-acolo, trecând pe lângă o masă şi două bănci. Apropiindu-mă, am observat că stânca era alcătuită din conglomerate. Nimic surprinzător, în partea mai înaltă, de peste 1400 m, a Ceahlăului predominând acest tip de rocă sedimentară. Asta înseamnă că unde acum se înalţă acest falnic munte, cândva, prin cretacic, se întindea o mare. Parcă era un zid de beton, creaţie a unui zidar grăbit, neatent la detalii, care a cimentat laolaltă fragmente variate şi de diferite mărimi de roci. Mai sus, se vedeau două cruci, urcând spre ele. La una dintre ele am remarcat, printre cristalele de gheaţă care o acopereau, două cuvinte gravate pe o placă: zâmbim şi murim. “Hmmm, cam asta ar trebui să fie esenţa vieţii – să trăim zâmbind înainte de a muri”, mi-am zis în sine. Cu mâna am dat la o parte chiciura şi am citit tot textul, realizând că alţii sunt mai realişti decât mine, autorul referindu-se la “…că nu zâmbim, noi care atât de repede murim”. Ceaţa persista, aşa că am coborât spre biserica a cărei faţadă este formată din bucăţi de lemn, ca nişte solzi. Uşa dublă este realizată din şipci aşezate oblic, de o parte înclinate spre dreapta, de cealaltă parte aplecate spre stânga, în ansamblu părând că formează un brad, aşa cum îl desenează copiii.

4

5

6

7

8

9

10

11

12

13

14

Am deschis uşa, pătrunzând în biserică. Acest loc este special, înlesnind reculegerea şi dialogul cu Cel de Sus, poate pentru că este mai aproape de Dumnezeu şi mai departe de tumultul cotidian care ne duce gândul în direcţii greşite. Printre icoanele tăcute, înăuntru nu era decât Doamna Maria, care stătea în strană, citind dintr-o carte de rugăciuni. Apoi a venit şi Maria. Nu după mult timp, Daniel a bătut toaca, iar Răzvan a tras clopotul, anunţându-i pe credincioşi că va începe slujba. Era ora 11:50.

15

16

17

18

Revenind în casă, Florin, talentat la desen, mi-a schiţat o hartă a Masivului Ceahlău, evidenţiind câteva trasee recomandate de el. Când nici nu mă mai aşteptam să văd albastrul cerului, am avut parte de o mare surpriză. Afară se luminase, ceaţa dispărând, doar câteva rămăşiţe ale acesteia rătăcind în căutarea restului. Iar sus pe cer, nori albi îşi etalau pufoşenia. Piatra Ciobanului se vedea în toată splendoarea sa, la fel si staţiunea Durău de sub noi. Hehe, până şi Vârful Toaca se întrezărea de după nori. Gata cu vremea mohorâtă! Iar combinaţia soare şi zăpadă are ca efect garantat cheful de joacă. Nu contează că eşti adult, copilul din tine vrea să încingă o bătaie cu bulgări, tu fiind nevoit să-i faci pe plac. Şi uite aşa, când orologiul bătea ceasul al cincisprezecelea, s-a dat startul jocului la care au participat Măriuca, Daniel, Răzvan şi Domnul Vasile. Deşi credeam că doar mie îmi place să mănânc omăt, Daniel muşca cu poftă din fiecare cocoloş alb şi rece pe care-l făcea pentru a-l arunca spre “inamici”. Din toate direcţiile zburau bulgări de zăpadă, lăsându-se şi cu victime colatelare printre cei care asistau. A existat un singur câştigător – noi toţi, premiul fiind o porţie zdravănă de veselie.

Citește și:  Voina, ținutul de ținut minte

19

20

21

2223

Încet-încet, tot ferindu-mă din calea bulgărilor, am ajuns din nou pe terasa de deasupra bisericii, parte a platoului Ceahlăului. Chiciura, care în urmă cu trei ore acoperea suprafaţa celor două cruci, se topise complet. Profitând de vizibilitatea bună, împreună cu Ştefan, am pornit să descoperim ce oferă vecinătăţile. Am trecut pe lângă doi brăduţi cât palma mea de înalţi. Deşi cu acele galbene, prin postura lor dreaptă, m-au făcut să cred că, împreună, vor reuşi să crească mari. Lăsăm în urmă mănăstirea şi întovărăşiţi de Piatra Ciobanului, într-o clipită, am ajuns în spatele Cabanei Dochia. Aici, stupoare: tot felul de obiecte din lemn şi metal, împrăştiate pe jos, de parcă am nimerit în mijlocul unei gropi de gunoi. De printre toate aceste resturi ne privea un om de zăpadă ce purta accesorii în ton cu mediul ambiant: coajă de portocală ca şi ochi, nas dintr-o bucată de lavetă, o pungă de plastic pe post de căciulă şi nasturi din aşchii de lemn. “Bietul de el, în toată întinderea asta a muntelui, tocmai acolo s-au găsit să-l facă?!”, mi-am spus. Cu aşa peisaj dezolant, indignarea era la cote maxime. Depăşind dezastrul, am cotit dreapta, ajungând în faţa cabanei. Aici, l-am revăzut pe frumosul Athos. Era lesne de observat că poartă gene de lup, nu doar după înfăţişare, dar şi pentru că era neliniştit în captivitate, fiind ţinut în lanţ. Se tot uita spre geamul încăperii unde se afla stăpânul lui. Ceea ce a urmat m-a făcut să uit de revolta pricinuită de maldărul de gunoaie. Oricum, ulterior, am aflat că această situaţie este temporară, cabana Dochia, cel mai înalt adăpost de pe Ceahlău (1750 m altitudine), aflându-se în curs de renovare.

24

25

26

27

29

30

31

32

33

În dreptul Bazei de Intervenţii a Salvamont Neamţ, Gozo, unul dintre salvamontişti, făcea un iepure de zăpadă. Când am ajuns noi, îi crea trăsăturile capului. Cu un cuţit i-a modelat boticul şi ochii. Avea chiar şi doi incisivi. Apoi i-a adăugat urechile, după care a căpătat membrele posterioare, precum şi pe cele anterioare în care ţinea două ouă. Nu ştiu dacă i-a făcut şi codiţă. Rezultatul final a fost de excepţie, chiar dacă în partea de jos aducea puţin cu un cangur. În timp ce iepurele-cangur căpăta formă, în apropiere, o altă bătălie cu bulgări era în desfăşurare. Printre protagonişti am recunoscut-o pe fetiţa de la slujba de Înviere, pe care am asemuit-o cu un înger. Cu ochi albaştri şi bujori în obrăjori, avea prinse în păr steluţe de nea. Am aflat că salvamontistul-artist era tatăl ei.

40

41

42

43

44

45

46

47

Din anul 1913, de când a fost construită, şi până acum, cabana Dochia are privilegiul de a admira zilnic răsăritul de soare, precum şi o panoramă minunată care cu siguranţă le face invidioase pe suratele ei. Asta dacă ceaţa, în hărnicia ei, nu-şi întinde vălul alburiu, obturând vederea. Iar acest tablou, aşa cum mi s-a arătat mie în acea zi, era compus din Mireasa şi Gura Plânsă, Cetăţuia cu ai săi Călugări, Piatra cu Apă, Culmea Răchitiş pe care am urcat în prima zi, valea Izvorul Muntelui de-a lungul căreia se întinde staţiunea omonimă, lacul de acumulare Izvorul Muntelui, dincolo de care se înalţau Munţii Stânişoarei şi se întrezărea oraşul Piatra Neamţ, Piatra Lată din Ghedeon (pe care se află singurul perimetru amenajat din aria protejată a Masivului Ceahlău unde se poate campa; spaţiul, împrejmuit cu gard, este prevăzut cu toaletă), Ocolaşul Mare, o mică parte din Ocolaşul Mic, Turnul lui Budu, Munţii Tarcău. Iar din când în când, cabana are la picioare marea de nori.

48

49

51

50

52

53

54

Pe principiul “omul vine, dar mai şi pleacă”, pe la ora 17:00, după ce stătusem o oră în zona bazei de cazare, am făcut cale întoarsă spre mănăstire, urându-i viaţă lungă omului de zăpadă gunoier, lângă care, între timp, mai apăruse un exemplar. Pentru retur, am ales să nu mai mergem pe poteca care ne-ar fi scos deasupra bisericii, ci pe cea care o ia în jos, trecând prin dreapta lăcaşului de cult. Ce frumos se vedea vârful Toaca! Revenită la aşezământul monahal, Domnul Ionică m-a servit cu un pahar cu apă de merişoare, oferindu-i organismului o doză zdravănă de vitamina C.

56

57

58

59

60

Aşa cum cabana Dochia este martora apariţiei pe cer a Soarelui, biserica mănăstirii, prin poziţionarea sa, asistă la momentul când corpul ceresc dispare sub orizont. Astfel, după slujba de seară am luat parte la retragerea în glorie a Soarelui, când cerul de deasupra şirurilor de munţi dinspre vest a luat foc, împrăştiind o lumină roşiatică împrejur. Şi ce bine îi stătea Pietrei Ciobanului pe fundal portocaliu. Şi uite aşa s-a mai încheiat o zi, una cu iz de copilărie, l-a finalul căreia mi s-a reconfirmat faptul că în fiecare dintre adulţi, într-un ungher al sufletului, copilul de odinioară aşteaptă să fie lăsat să se manifeste. Şi, măcar din când în când, trebuie eliberat, necontând că eşti călugăr sau un munte de om care salvează vieţi. Procedând în acest mod, sufletul nostru nu va îmbătrâni şi nu va istovi niciodată.

61

62

63

(Vor urma părţile IV şi V.)

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.