(În continuarea părţilor I, II, III şi IV.)

Ziua a V-a (marţi, 22.04.2014): Drumul spre casă

În jur de ora 06:30, am intrat în biserică pentru a ne lua la revedere de la Părintele Ciprian şi pentru a obţine binecuvântarea dumnealui. Apoi, cu rucsacurile în spate, eu şi Ştefan am pornit spre maşină. Nu prea mă încântă ideea ca traseul de coborâre să coincidă cu cel de urcare, mai ales atunci când ai mai multe opţiuni, dar, în cazul acesta, pentru că la urcare ne-a prins întunericul şi nu am înţeles nimic din traseul prin Lutu Roşu, era ca şi când îl străbăteam în premieră.

De la mănăstirea Ceahlău, am pornit spre cabana Dochia. Ne-am oprit pe marginea platoului pentru a admira din profil Cetăţuia şi Călugării, în stânga, pe la baza cărora urma să trecem curând, Ocolaşul Mare şi Piatra Lată din Ghedeon, în dreapta, văile ce se întindeau la picioarele noastre, învelite cu o plapumă făcută din nori. Atmosfera limpede mă lăsa să văd până hăt departe. Era o dimineaţă frumoasă, cu un soare strălucitor pe cer. La ora 06:40, urmând marcajul BA, am început să coborâm. Eram încrezătoare că în această zi voi întâlni, pentru prima oară, cel puţin un cocoş-de-munte, fiind perioada lor de împerechere, când, încercând să impresioneze găinuşele, intră într-un fel de transă, uitând de pericolele din jur, fiind momentul propice pentru a fi observat de aproape. Un salvamontist îmi spusese că a văzut unul chiar lângă potecă, cu două zile în urmă. A început să se audă clopotul de la mănăstire. Înainte de a ne afunda în pădurea de molid, am aruncat o privire în urmă, văzând cabana pe deasupra căreia zbura un corb care, însuşindu-şi rolul cocoşilor domestici, acela de a da deşteptarea, croncănea insistent.

1

2

3

Mergeam pe poteca în pantă, acoperită cu zăpadă alunecoasă şi începeam să găsesc utilitatea balustradelor de pe margine. Dacă nu ar fi fost ele, multe căzături aş fi luat. Într-o rarişte, am văzut abruptul impresionant al Pietrei Late din Ghedeon, care, din acest unghi, părea că poartă pe cap o diademă, „accesoriul” fiind muchia stâncoasă a Ocolaşului Mare. Într-o clipită, am ajuns la baza Detunatelor, acolo unde se înalţă spre cer Cetăţuia şi Călugării. În faţa zidului de conglomerate, crenelat în partea superioară, de unde şi denumirea de „Cetăţuia”, se aflau cei doi călugări care de atâta timp se înclină în faţa frumuseţilor pe care Natura le oferă privirii lor. Prin tufişuri, se auzea un cânt de pasăre. Nu suna ca ciripitul unei înaripate mici. Părea că provine de la o pasăre mai mare. Am căutat cu privirea, sperând că prin preajmă se află vreun cocoş-de-munte, dar n-am văzut nimic.

4

5

6

A urmat o porţiune de traseu presărată cu blocuri din conglomerate de Ceahlău, printre ele răsărind o stâncă ce putea fi asemuită cu o jumătate de ciupercă, sub a cărei pălărie ne-am fi putut adăposti în caz că ar fi început ploaia. Iar această streaşină venea la pachet cu o frumoasă privelişte, în apropiere deschizându-se un luminiş, minunat loc de belvedere, pavat cu rădăcini lemnoase. În jur, majoritatea copacilor erau morocănoşi – pentru a evita să fie îmbrăţişaţi, şi-au împodobit trunchiul cu ţepuşe.

7

8

Începuse să se audă muzică şi oameni care vorbeau foarte tare, de parcă încercau să comunice cu cineva aflat pe un munte vecin. La ora 08:00, ne aflam într-o poiană care oferă drumeţilor condiţii pentru popas, la una dintre mesele de aici găsind sursa poluării fonice: doi bărbaţi, doi copii şi un radio. În prezenţa noastră, nu mai puteau să se manifeste ca nişte sălbatici, aşa că şi-au strâns lucrurile şi au plecat. Un panou ne-a informat că suntem la Piatra cu Apă (1494 m altitudine). Te aştepţi să o vezi în imediata vecinătate, dar nu, trebuie să te abaţi de la potecă, spre stânga, pentru a da de ea, deşi nicio săgeată nu îţi indică acest lucru, iar în zonă se află atâtea alte stânci. Am găsit-o. Şi după gunoaiele din interiorul grotei săpată la baza sa, se pare că şi alţii i-au dibuit locul. În fapt, Piatra cu Apă este un bloc izolat de calcar. O klippă calcaroasă, ar spune un geolog, modelată după bunul plac al agenţilor externi. Adâncitura din stâncă are o înălţime de aproximativ şapte metri şi o profunzime de patru metri. Interiorul este umed, din când în când picurând câte un strop de apă, de la acest fenomen trăgându-i-se numele. Citisem că se poate urca pe Piatra cu Apă, urmând o mică potecă. Am căutat-o, dar, cu părere de rău, nu am dat de ea. De sus, aş fi (re)văzut multe dintre comorile Ceahlăului: Poliţele cu Crini, Ocolaşul Mic, Ocolaşul Mare, Piciorul Scurt, Piatra Lată din Ghedeon, valea Pârâului Izvorul Alb, Detunatele, Vârful Lespezi sau Bâtca Ghedeon. Chiar şi aşa, de la baza ei, tot am putut să mă bucur de o ultimă apariţie a Cetăţuii, a Călugărilor şi a cabanei Dochia, cocoţată pe buza platoului Ceahlăului. La poalele blocului de calcar, se poate observa o întindere de grohotiş, fragmentele, unele mai mari, altele mai mici, desprinzându-se din trupul acestuia, ca urmare a unui proces îndelungat de dezagregare.

9

10

11

Revenind în poteca marcată, ne-am continuat coborârea, în zece minute ajungând în zona „Poliţele cu Crini”, acest lucru fiindu-ne semnalat de un panou mare, sprijinit de trunchiul unui conifer. Vineri, la urcare, acelaşi panou abia se zărea din stratul de zăpadă. Din nou ne-am abătut de la potecă, de data asta spre dreapta, pentru a căuta exemplare de larice (zadă sau crin), dar şi cocoşi-de-munte, amintindu-mi că am citit într-o carte cum că această pasăre şi-ar trăi viaţa şi în acest loc. Şi cum mergeam noi, cu privirea când pe sus, după singurul conifer cu frunze căzătoare, când pe jos, după cocoşul-de-munte, ne trezim în faţă, la o distanţă mică, cu o familie de capre negre. Deşi ne-au simţit, având de mai multe ori contact vizual cu ele, nu au luat-o la fugă. Nu păreau deloc deranjate de prezenţa noastră, continuând să pască liniştite. Încet-încet, avansând în căutarea ierbii, s-au îndepărtat de noi. Au fost o surpriză plăcută. Dacă nu le-am văzut escaladând stâncile, iată că le-am întâlnit în pădure, la mică altitudine. Ne-au ieşit în cale şi câteva exemplare de crini, unele având ca fundal abruptul Ocolaşului Mare. Cu ace verzi, primăvara şi vara, galbene, toamna, laricele rămâne golaş iarna. Este mare iubitor de lumină, orientându-se către aceasta, acest obicei al lui purtând numele de fototropism. Din această cauză, tulpina acestuia, în partea superioară, este încovoiată. Nu am văzut noi nici măcar o pană de cocoş-de-munte, dar o floare de ciuboţica-cucului tot am mirosit.

12

13

14

15

16

Zăbovind destul de mult în adâncul pădurii, ne-am grăbit să revenim la rucsacurile pe care-i lăsasem în potecă, întrebându-ne dacă o să-i mai găsim. Tot acolo erau, aşteptându-ne. I-am pus în spate şi ne-am continuat drumul. Zăpada dispăruse complet din peisaj, în locul ei apărând numeroase flori ce se lăsau răsfăţate de razele soarelui: mierea ursului, splină, măcrişul iepurelui, breabăn şi, pentru că tot eram în perioada sărbătorii pascale, o sumedenie de floarea Paştelui.

17

18

20

21

22

Ora 10:20 ne-a găsit în punctul amenajat cu mese şi bănci, numit „La Arsuri”, unde am luat micul dejun. În timp ce noi coboram, alţii urcau, intersectându-ne cu mai multe grupuri de excursionişti, majoritatea echipaţi total necorespunzător. Drept dovadă, o pereche de ghete de oraş, cu talpa dezlipită, a fost abandonată de posesorul lor, acesta crezând că pădurea va avea ce să facă cu acele încălţări. De aici, în cincisprezece minute am ajuns la maşină.

23

24

25

Motivul pentru care am coborât aşa de devreme de pe munte a fost acela că doream să vizităm şi alte puncte de interes din judeţul Neamţ. Ne-am urcat în maşină, făcând cale întoarsă spre Bicaz. Uitându-mă în oglinda laterală, l-am văzut pe falnicul Ceahlău în urma noastră. L-am rugat pe Ştefan să oprească. Am coborât, privindu-l pentru ultima oară. Deşi neospitalier la început, pe parcurs s-a dovedit a fi o gazdă primitoare şi-mi părea rău că ne despărţim. De la distanţă, am asemuit Masivul Ceahlău cu o mănăstire-cetate, împrejmuită cu ziduri trainice, prevăzute cu numeroase turnuri şi bastioane, pentru ca răul să nu poată să o cucerească. Doar oamenii buni au acces înăuntru, în incinta fortificată găsind, pe lângă biserica principală, numită Împărăţia Cerurilor, care nu poate fi văzută cu ochii trupeşti, şi biserica „Schimbarea la faţă”. Aici, vieţuiesc, pe lângă Părinţii Ciprian, Zosima şi Daniel, călugări, sihaştri şi maici, prezenţa lor fiind discretă. Are o toacă imensă, cât un vârf de munte, care face să răsune tot văzduhul. Dorobanţul, acel soldat cu căciulă pe cap, neavând ce să păzească, aici domnind liniştea şi pacea, spune oricui este interesat legendele locului, iar Panaghia oferă poveţe.

26

Din Bicaz, am continuat spre est, pe DN15, direcţia Piatra Neamţ. Mergeam în acelaşi sens cu râul Bistriţa, care curgea prin dreapta şoselei. Deşi încontinuu străbate cale lungă de la izvor şi până la vărsare, fiind pus să şi muncească, ca să producă energie electrică, acesta era neobosit. Şi cum mergeam noi, am zărit pe partea stângă, cocoţată pe versantul culmii Botoşanu, o construcţie ce aducea cu un castel. Hmm, credeam că ştiu toate castelele din România, dar uite că unul mi-a scăpat. Curiozitatea, trezită din somn, voia neapărat să afle despre ce este vorba. Văzând că la stânga se desprinde un drum ce părea că duce până aproape de sursa nedumeririi, am părăsit şoseaua naţională. Mergând printre case, am ajuns în dreptul unui teren pe care nu era construit nimic, pe jos având un prea frumos covor făcut din iarbă şi păpădii. Frâna a fost apăsată, iar noi am coborât din maşină. Din mijlocul florilor galbene, asaltate de harnicele albine, misterul a fost elucidat. Construcţia era un castel, dar nu pentru regi şi regine, ci pentru apă. Astfel, apa lacului de acumulare Izvorul Muntelui este transportată printr-un tunel săpat în muntele Botoşanu, colectată în castelul de echilibru, format dintr-o cameră superioară, aeriană şi un puţ, ajungând în cele din urmă în turbinele hidrocentralei de la Stejaru, cu ajutorul cărora energia mecanică produsă de ape este transformată în energie electrică.

27

28

Deşteptaţi, am revenit în şoseaua principală. La ieşirea din localitatea Stejaru, conform săgeţii de pe indicatorul pe care scria mănăstirea Pângăraţi, am virat stânga. După patru kilometri, trecând prin faţa Hidrocentralei Electrice „Dimitrie Leonida”, am ajuns la aşezământul monahal (ora 12:00). În anul 1560, la ordinul lui Alexandru Lăpuşneanu, a fost ridicată o biserică din piatră, împreună cu un turn- clopotniţă (prăbuşit la sfârşitul secolului al XX-lea) şi chiliile pentru călugări. Biserica, fără turle, a fost înălţată deasupra unei tainiţe. În anul 1806, stareţul Macarie a transformat tainiţa din subsolul lăcaşului de cult într-un paraclis. Astfel, având două biserici suprapuse, cu intrări diferite, mănăstirea Pângăraţi a devenit unicat. Am pătruns prin poarta aflată la baza turnului-clopotniţă, în faţă apărând biserica veche şi înaltă. Intrarea de pe faţada de sud ne-a asigurat accesul în biserica de jos, de dimensiuni mici. Dintr-un colţ al pronaosului, unde se afla o uşă, am intrat într-o casă a scărilor. Fresca care acoperă pereţii acestei minuscule încăperi este o reprezentare a Scării Raiului. Ţinându-mă bine de perete, ca nu cumva vreun diavol să încerce să mă tragă în jos, am urcat treptele înguste, dispuse în spirală, ajunând în interiorul celei de-a doua biserici, cea de sus, puţin mai spaţioasă decât cea de dedesubt. Am ieşit de aici folosind uşa situată pe faţada nordică, între aceasta şi alee existând un mic pod. Curtea mănăstirii este ca o grădină botanică, îngrijită şi plină de flori – o oază de linişte şi frumos. Aici nu vieţuiesc doar călugări, întâlnind şi o veveriţă. Eu eram în partea superioară a unor scări, iar ea, la baza lor. Curajoasă, nu s-a speriat când ne-am trezit faţă în faţă, doar când pe acolo a trecut un domn grăbit, s-a ascuns într-o gură de canalizare. Când a ieşit din ascunzătoare, a urcat scările, trecând pe lângă mine, şi s-a aşezat pe rucsacul lui Ştefan, lăsat jos. Cum nu i-a mirosit a nuci sau alune, a plecat. În partea de est a incintei, pe o movilă, se află o biserică impunătoare, construită la începutul mileniului al treilea. Cu cât un lăcaş de cult este mai mare, cu atât scade dorinţa mea de a-i trece pragul. Prin urmare, am văzut-o doar de la exterior.

Citește și:  Călător în Maramureș (VI) - Igniș, raiul parapantiștilor

34

29

30

31

32

33

Întorcându-ne pe DN15, din goana maşinii, am văzut lacul Pângăraţi, aflat pe cursul râului Bistriţa, între doi munţi: Stânişoarei, la nord, şi Goşmanu-Tarcău, la sud. Format în anul 1964, în mare parte, este alimentat cu apă din lacul Izvorul Muntelui, prin canalul de aducţiune al hidrocentralei de la Stejaru. Astfel, este primul lac de baraj situat în aval de hidrocentrală. Fiind o zonă importantă pentru păsările care se deplasează pe culoarul de migraţie est carpatic, lacul a fost desemnat arie protejată. Şi cum mergeam noi, intrând în localitatea Viişoara, un panou ne-a sugerat să virăm stânga, pentru că, în aceea direcţie, la o distanţă de cinci kilometri, se află mănăstirea Bisericani. M-am uitat repede în ghid şi, citind că are sute de ani de istorie, am decis să o vizităm. Astfel, cotind pe DJ157C, am intrat în aria teritorială a satului Scăricica. După o serie de serpentine, peisajul montano-deluros fiind foarte frumos, pe dreapta am văzut o biserică mare, cu hramul „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanu”. Lăcaşul de cult era nou, încă în construcţie. Dar, puţin mai în urmă, în stânga drumului (în sensul de urcare), se afla o altă biserică. Atraşi de măreţia celeilalte, aceasta a trecut neobservată, fiind mult mai mică şi construită sub nivelul şoselei. Există şi o a treia Casă a Domnului, veche, cu hramul „Buna Vestire”, situată mai sus decât acestea două, în incinta unui sanatoriu TBC. Toate trei aparţin de mănăstirea Bisericani. Noi am vizitat-o pe cea mică, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”. De la măicuţa care stătea la pangar, am aflat că a fost ridicată pe locul numit „la Iconiţă”, unde Maica Domnului i s-a arătat sihastrului Iosif şi ucenicilor săi. Aceştia, întorşi din Ţara Sfântă, au ridicat o  biserică din lemn, ulterior incendiată de tătari. Atunci, au decis să se ducă la Muntele Athos, cunoscut ca fiind „Grădina Maicii Domnului”, doar că, dintr-un stejar, Fecioara Maria le-a spus să nu plece, deoarece şi aceea este grădina Sa. Pentru a marca acest eveniment miraculos, părinţii au aşezat o icoană a Maicii Domnului în acel copac. Vestea s-a dus, Ştefan cel Mare punând piatra de temelie a aşezământului monahal, acesta, de-a lungul existenţei sale, suferind numeroase modificări. În interiorul acestei bisericuţe, poate fi văzut un fragment din trunchiul acelui stejar.

35

36

37

Coborând pe acelaşi drum cu serpentine, pentru a reveni în DN15, am oprit într-un loc de popas, sperând la o panoramă frumoasă a văii Bistriţei. Ne-am îndreptat spre o troiţă ridicată la marginea drumului, într-o curbă, doar că priveliştea de acolo a fost sub aşteptările noastre. Am mai făcut câţiva paşi, coborând apoi pe un platou golaş. Eeee, aşa mai vii de acasă! Înspre vest, se vedea lacul de acumulare Vaduri, cu o mică insulă pe suprafaţa sa. Oare ce animăluţe înstărite îşi permit luxul de a locui pe acea bucată de pământ înconjurată de ape? Lacul a fost amenajat în 1966, între timp devenind arie protejată, iarna oferind adăpost pentru numeroase specii migratoare, în special lebede şi raţe sălbatice. Iar spre est, în depărtare, am distins lacul de acumulare Bâtca Doamnei, dar şi oraşul Piatra Neamţ, situat în mijlocul horei formată de culmile Pietricica, Cozla, Cernegura, Cârloman şi Bâtca Doamnei. Cu atâta evoluţie, parcă îţi venea greu să crezi că prin acea vale, cândva, treceau plutele cu buşteni.

38

39

40

Am poposit şi la mănăstirea Bistriţa, din satul cu acelaşi nume, unde mai fusesem în urmă cu doi ani, într-o frumoasă zi de octombrie, când, dând să plec, am fost întoarsă din drum de un părinte bătrân, pentru a mă mirui. Atât atunci, cât şi acum, fiind în pantaloni, a trebuit să port un halat. Începuturile acestei aşezări monahale i se datorează lui Petru I Muşat (secolul al XIV-lea), acestuia urmându-i alţi ctitori de seamă: Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu. Zidul de piatră, cu metereze şi drum de strajă, turnul de intrare, biserica cu gropniţă şi o singură turlă, mormintele lui Alexandru cel Bun, al soţiei sale, Doamna Ana, şi al lui Grigore Ureche, icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana, stema Moldovei, uşi gotice, statuia lui Alexandru cel Bun, turnul-clopotniţă, un clopot de 800 kg, dăruit de Ştefan cel Mare, expus în muzeul mănăstirii, locul scrierii primului letopiseţ al Moldovei – acestea sunt doar câteva elemente care caracterizează acest loc.

41

42

Am străbătut oraşul Piatra Neamţ, amintindu-mi de vizita din trecut, când mi-am propus să revin pentru a găsi ruinele care atunci nu au vrut să mi se arate, aparţinând unei foste Cetăţi Dacice de pe dealul Bâtca Doamnei. De aici am continuat spre nord, pe DN15C, următoarea oprire fiind în comuna Gârcina, la mănăstirea Almaş. Nici nu ştiam de existenţa ei, dar întâmplarea a făcut să ajungem şi aici – a trebuit să aleg un număr, de la unu, până la două sute şi ceva, câte aşezări monahale cuprindea un ghid; am ales cifra şapte (foarte importantă pentru mine), a şaptea mănăstire din acel ghid fiind aceasta. Începuse să picure. Când ne aflam pe podeţul din faţa turnului-clopotniţă, pe sub care se pătrunde în incintă, ne-a ieşit în cale un călugăr, intrând în vorbă cu noi. Ne-a condus până în biserică, spunându-ne câteva vorbe despre ea, aflând de icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana. Apoi, ne-a rugat să-i lăsăm numerele noastre de telefon. Am avut o ezitare, dar i l-am dat. L-a scris într-o agendă împărţită pe judeţe, plină cu date de contact. La câteva săptămâni, m-a sunat ca să mă întrebe dacă am ajuns cu bine acasă. În curtea mănăstirii, mi-a atras atenţia o casă veche, cu cerdac şi acoperită cu şindrilă. Existenţa aşezării monahale datează din anul 1659, timp în care a suferit repetate distrugeri şi reclădiri. Actuala biserică a fost ridicată în anul 1821.

43

44

45

46

Voiam să mergem şi la Lacul Cuiejdel, din Munţii Stânişoarei – cel mai mare şi cel mai tânăr lac de baraj natural din România, frate cu Lacul Roşu, făurit de Natură, cu puţin „ajutor” din partea omului. Ştiam că există două variante de a ajunge acolo, una trecând prin comuna unde ne aflam, Gârcina, aceasta implicând şi deplasarea pe jos pe o distanţă de doi kilometri. Deloc nu mi-ar fi displăcut plimbarea, mai ales că poteca trecea printr-o pădure, numai că stăteam prost cu timpul, unde mai pui că şi ploua. Aşa că a trebuit să alegem varianta care ne permitea să ajungem cu maşina până la lac. Am ieşit în DN15C. Am mers spre nord, până în localitatea Crăcăoani, unde, după primărie, într-o intersecţie în care se aflau două indicatoare, cu Schitul Buna Vestire Bouleţ şi Parcul Natural Vânători Neamţ, am virat stânga, pe strada nr. 43 (DC165). Cum nu exista niciun marcaj care să ne ghideze, ne-am oprit să întrebăm pe cineva încotro trebuie să o luăm. Persoana cu care am vorbit ne-a condus până la un punct, mergând cu maşina în faţa noastră, după care am urmat instrucţiunile pe care ni le-a spus. Ajunşi în satul Magazia, am continuat spre N-V, pe DC164, iar din Cracăul Negru am virat la stânga, pe un pod de piatră. De aici, un drum forestier, construit în perioada 2003-2004, ne-a dus până în dreptul unei intersecţii unde am găsit primul indiciu că în această zonă se află lacul cu pricina. Era un panou cu regulile de conduită în perimetrul Rezervaţiei Naturale Lacul Cuiejdel. Dar nicio informaţie despre lac. Sau măcar o săgeată care să-ţi arate încotro s-o apuci. Aşa că ne-am pus logica la treabă: dacă am fi continuat înainte, drumul începea să ia altitudine, ceea ce nu era bine, noi dorind să ajungem pe malul lacului, nu să-l vedem de sus. Prin urmare, am luat-o spre stânga şi bine am făcut, în scurt timp zărind luciul de apă. Din Crăcăoani şi până aici, am parcurs aproximativ 15 km în treizeci de minute. Continua să plouă. Am oprit în dreptul unui luminiş. Mi-am pus fâşul pe mine şi am ieşit din maşină, luând şi pelerina, ca să o folosesc pe post de streaşină pentru aparatul foto. Am coborât o pantă scurtă ce ne-a scos pe malul apei, bucurându-mă de o privelişte frumoasă, chiar dacă avea o uşoară tentă bacoviană.

47

Acum aproximativ şaizeci de ani, apele pârului Cuiejdel îşi vedeau liniştite de curgerea lor la vale, strecurându-se jucăuşe pe lângă copacii unei păduri de fag în amestec cu conifere, nescăpate din priviri de înălţimile care le înconjurau: vârful Tărniţelor, dealul Gârcina, culmea Muncelului, dealul Crucii şi Piciorul Rotund. Primăvara şi vara, pe malurile pârâului, creşteau flori multicolore şi iarbă suculentă, toamna, frunzele îngălbenite care se desprindeau din coroana pomilor dimprejur, aterizau, legănându-se pe apă şi crezându-se bărcuţe, pluteau în derivă, iar iarna şi ale sale grade negative încercau să îngheţe curgerea pârâului, dorind să-i ofere o perioadă de răgaz. Cam aşa decurgea viaţa micului râu…până într-o zi, când tihna acestui ecosistem a fost întreruptă de începerea construirii unui drum forestier, finalizarea acestuia continuându-se cu defrişări masive de pădure pe versantul stâng al văii. Aceste acţiuni ale omului, desfăşurate între anii 1950-1960, coroborate cu caracteristicile versanţilor, procesele de îngheţ-dezgheţ, cutremurul din 1990 şi precipitaţiile abundente din 1991, au dus la surpări şi alunecări succesive de teren, cele mai semnificative fiind cele din anii 1978 şi 1991, soldate cu blocarea întregii văi, barajul natural astfel creat ducând la acumularea unei mari cantităţi de apă, luând naştere Lacul Cuiejdel, în aval de acesta formându-se alte 3-4 lacuri mai mici. Nici în cele mai frumoase vise ale sale, nu s-a gândit Cuiejdelul că din ceva mic, va deveni aşa de mare. Dar Natura a reuşit să facă din acest dezastru ceva frumos. Împrejmuit de culmi împădurite, acestea îşi reflectă imaginea în oglinda apei. Pe marginea lacului, creşte trestie, iar sute de trunchiuri de copac, rămăşiţe ale pădurii de odinioară, străpung suprafaţa apei. Mi-ar fi plăcut să fac un tur complet al lacului, dar a rămas pe altă dată, poate într-o zi de toamnă, de preferat înainte să înceapă proiectul de amenajare în scop turistic al acestei arii, lucrări care vor duce la distrugerea farmecului şi perturbarea liniştii acestui loc.

48

49

50

Reîntorcându-ne spre localitatea Crăcăoani, mergând pe drumul forestier, am trecut pe lângă un bătrân însoţit de un căţel. Pentru că ploua, am hotărât să oprim pentru a-i lua cu noi. Omul s-a urcat, dar căţelul nu a vrut să intre. După câteva încercări nereuşite, fiind asigurată că va şti să vină singur acasă, am pornit. Nenea Ilie Pavel, zis şi Dâmbu, avea în traistă doi pui de tei. Îi văsuse mai demult, crescuţi într-un loc unde nu prea îşi aveau locul şi s-a dus să-i smulgă pentru a-i replanta în curtea sa. L-am lăsat în faţa casei sale. Reveniţi în şoseaua principală, am decis să nu mai facem nicio oprire, deşi mai erau atâtea de vizitat în zonă. În jur de ora 16:30, am pornit spre Sibiu, simţind pe pielea mea cum este să fii copilot de raliu. Din viteza maşinii, trecând pe viaductul de la Poiana Largului, situat la coada lacului de acumulare Izvorul Muntelui, am văzut Piatra Teiului (sau Piatra Dracului), un recif calcaros, ca un turn care, datorită vârstei înaintate, fiind format în Cretacic, a fost declarat monument al naturii.

CIMG1175

CIMG1178

La câteva minute peste ora 23:00, opream în faţa autogării de lângă gara din Sibiu, făcând semn şoferului să oprească autocarul care urma să mă ducă acasă. Noroc că a avut o mică întârziere, altfel îl pierdeam. Şi astfel, la începutul zilei următoare, pe la ora 04:00, am ajuns în Bucureşti, iar după zece minute (avantajul de a locui lângă autogară), mă băgam în patul meu pentru o binemeritată odihnă, punând punct unei alte experienţe frumoase.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.