O mână de oameni, unii mai vechi prieteni ai muntelui, alții mai noi, am pornit într-o dimineață devreme, de final de septembrie, în tura anuală de două zile din Munții Țibleș. Ne-am strâns din colțuri diferite ale țării, vreo douăzeci de oameni mânați toți de același gând, de aceeași dorință. Cu rucsacurile în spate, cu sufletele dornice de natură și de oameni aproape și cu buzunarele umplute la refuz cu vigilență, acea armă de apărare pe care n-o uităm niciodată acasă când e vorba de o tură pe munte, am pornit în sus, spre culmi ale munților Maramureșului.
Aceasta e una dintre turele cele mai frumoase în care-mi place mult să merg. Pentru traseul frumos și provocator, pentru noaptea petrecută într-un mod inedit, pentru poveștile de seară de lângă foc, pentru dimineața răcoroasă cu aer tare de munte, pentru priveliștile care îmi umplu sufletul de frumos, pentru satisfacția pe care efortul fizic din fiecare tură mi-o dă, pentru oamenii cu care împart pașii făcuți pe cărări înalte.
Munții Țibleș fac parte din grupa Carpaților Orientali, închizând latura de nord a acestora și aparținând de Munții Maramureșului și Bucovinei. Sunt munți de formațiune vulcanică și sunt considerați a fi (încă) munți curați, cu păduri de calitate și trasee turistice deocamdată neutilizate în exces. Zona centrală înaltă a acestor munți cuprinde cele trei vârfuri aflate destul de aproape unul de celălalt: Vârful Arcer, Vârful Țibleș și Vârful Bran, acesta din urmă fiind cel mai înalt, de 1839 m.
Am pornit dimineața devreme din Baia Mare, spre baza muntelui. Drumul trece prin orașul Târgu Lăpuș, apoi prin localitatea Groșii Țibleșului. De la locul de pornire pe traseu, cabana Ocolului Silvic unde am lăsat mașinile, câteva ore am parcurs în pas domol cărările de munte care duceau în sus, pe valea Bradului, spre locul de popas, unde îți poți petrece noaptea, refugiul Arcer. O căsuță mică, de lemn, în mijlocul pădurii și care servește drept adăpost drumeților și celor care se nimeresc prin zonă. În acel loc, mai poate fi întâlnit cel care e cunoscut drept poet al muntelui, Ioan Mich, un om care a ales să trăiască izolat de mai mult de zece ani deja, locuiește în câteva adăposturi rudimentare în acești munți, scrie versuri pe care le dedică celor pe care-i întâlnește, povestindu-le despre viața lui și experiențele trăite pe munte.
După-amiaza pe munte, după ce-am ajuns la refugiu, a fost pentru relaxare, odihnă, plimbări prin pădure, spre Grădina Zânelor din apropiere sau vânătoare de ciuperci. Ciupercile culese de unii harnici ai grupului le-am pregătit într-o tocăniță ce s-a dovedit a fi, deși preparată cu adaosuri extrem de sărace, de-abia niște praf de sare și-un strop de ulei, deliciul turei. Alături de prăjiturile cu mere aduse de-acasă de-un membru al grupului și savurate de alți membri, seara a fost îndestulătoare și delicioasă. Apusul soarelui pe care l-am trăit într-un loc cu deschidere frumoasă asupra zonei înconjurătoare a fost unul care ne-a oprit cuvintele în coșul pieptului și ne-a obligat să ne înclinăm în fața măreției naturii. Poveștile de la marginea focului, târziu în noapte, au fost aducătoare de lumină-n suflete. De bucurie a împărtășirii. Momentele pentru care sunt cel mai recunoscătoare. Cele de apropiere.
Noaptea, la refugiul Arcer, e una dintre provocările cele mai interesante ale unei astfel de ture pe munte. E, în primul rând, o clară ieșire din zona proprie de confort și o necesitate de adaptare la condiții precare, simple, de bază. Și e provocarea de-a trăi toate aceste senzații îndeaproape cu alte persoane. E deschiderea către alți oameni. E neegoismul. Faptul de-a împărți tot ceea ce ai cu ceilalți. De-a scoate merindele pe masă și a le pune și la dispoziția celor din jur. De-a mânca cu mâna, din același vas. De-a împărți aceeași cană. De-a purta o haină împrumutată. De-a te înghesui lângă o altă persoană, noaptea, sac de dormit lângă sac de dormit, pentru a mai alunga din răceala nopții de toamnă pe munte. E o bucurie și o satisfacție. De-a trăi împreună priveliști absurd de frumoase. De-a înfrunta vânt și soare și a avea grijă la fiecare piatră care poate cădea în urma ta. Despre asta-i vorba pe munte. Despre oameni, omenie și drag de natură.
În ziua a doua, dimineața devreme, drumurile grupului au dus înspre vârfurile de munte, pe un traseu cu adevărat spectaculos. Cărări stâncoase, pe cornișe deluroase care deschideau în jurul nostru panorame spre văi acoperite de nori, spre celelalte zone muntoase ale Maramureșului, spre pădurile atinse deja de stropii arămii de culoare ai toamnei. Un vânt aprig ne însoțea pașii, nelăsându-ne să uităm că pentru tot ceea ce primim, și primeam frumusețe pură, trebuie să plătim. Cu efort susținut, cu rezistență în fața vântului care ne pișca obrajii. Partea aceea de urcare de la refugiu până pe culmi mi-a fost cea mai prețioasă din această tură. Mă minunam la fiecare pas și mă opream să savurez cu tot sufletul ceea ce mi se așternea la picioare.
Coborârea de pe vârfuri a fost partea ușoară, pe valea dintre două din cele trei vârfuri, Arcer și Țibleș, cărarea nou făcută de voluntari ai muntelui ne-a ușurat extrem de mult parcursul zonei. Întorși la refugiu, după o masă bună, cu bagajele-n spate, am făcut drumul de întors, spre casă. Drum care-mi pare întotdeauna mai lung, mai greu, mai obositor. Doar gândul la relaxarea în apa fierbinte mai punea în mișcare picioarele extrem de obosite și schimonosea, într-o grimasă de zâmbet, obrajii arși de soare. Dar în suflet purtam bucuria unor zile frumoase, cu sufletul la înălțime, recunoscător pentru frumusețea simplă și minunată a naturii.
