Gazul otrăvitor a fost cea mai de temut armă din Primul Război Mondial. Fiind o armă ce nu discrima, acesta putea fi folosit în tranșee chiar și atunci când nici un atac nu avea loc. Chiar dacă mitraliera a ucis mai mulți soldați în timpul războiului, destul de des soldații puteau să se ascundă. Un atac cu gaz otrăvitor însemna că soldații trebuiau să-și pună măști de gaze pe față iar dacă acestea nu-și făceau efectul, atunci victima ar fi fost lăsată în agonie timp de zile sau săptămâni înainte să moară.

Există ideea generală că germanii au fost cei care au folosit gazul otrăvitor pentru prima dată în timpul Primului Război Mondial, dar aceasta nu este tocmai adevărată. Primul atac cu gaz otrăvitor a fost realizat de către francezi. În august 1914, francezii au folosit pe germani grenade cu gaze lacrimogene cu bromură de xilil. Acesta a fost mai mult un gaz iritant decât ucigător. Francezii l-au folosit în încercarea de a-i opri de germani din avansarea lor prin Belgia și nord-estul Franței.

Dintr-un punct de vedere, acesta a fost un act de disperare, spre deosebire de un act premeditat care era împotriva tuturor regulilor războiului. Chiar dacă francezii au fost primii care au folosit un gaz împotriva unui inamic, germanii erau foarte interesați de ideea utilizării gazului otrăvitor ca modalitate de a provoca o înfrângere majoră inamicilor.

În octombrie 1914, germanii au atacat Neuve Chapelle. Aici ei au tras cu obuze ce conțineau un produs chimic ce provoca un strănut foarte puternic. Și de data aceasta, gazul nu era gândit ca o modalitate de a ucide pe cineva, ci ca modalitate de incapacitare a inamicilor, acestora fiindu-le imposibil să-și mai apere pozițiile.

Toate acestea au avut loc pe fondul unui război încă mobil pe partea de vest. După ce tranșeele au fost literalmente săpate, toate părțile implicate căutau o modalitate ce le putea permite să se pună iar în mișcare.

Una dintre cele mai evidente modalități a fost dezvoltarea unei arme atât de groaznice încât nu ar fi produs distrugere doar pe frontul inamic, ci și în voința de a menține trupele pe front. Gazul otrăvitor ar fi putut provoca o revoltă în masă determinând prăbușirea frontului. Cu alte cuvinte, gazul otrăvitor are răspunsul pentru lipsa de mobilitate a războiului.

Gazul otrăvitor (clor) a fost folosit pentru prima dată în a doua bătălie de la Ypres în aprilie 1915. Pe 22 aprilie la orele 17:00, santinelele franceze au observat un nor galben-verzui ce se îndrepta spre ei. Inițial aceștia au crezut că este vorba de o perdea de fum după care trupele germane își puteau ascunde mișcările. Ca atare, tuturor trupelor din zonă le fusese ordonat să se așeze pe linia de tragere din tranșeele lor, chiar în calea norului de clor. Efectul a fost imediat și devastator. Francezii și camarazii lor algerieni au fugit iar reacția lor a creat o oportunitate pentru germani de a avansa fără nici o problemă. Dar nici germanii nu erau pregătiți și fiind surprinși de impactul gazului, nu au reușit să urmeze succesul atacului cu clor.

Acum că gazul otrăvitor fusese folosit în mod intenționat și alte națiuni capabile să-l producă puteau să-l folosească și să dea vina pe germani pentru că ei l-au folosit primii.

Primul membru aliat care a folosit gazul otrăvitor a fost Marea Britanie în septembrie 1915 când a atacat liniile germane la Loos. Atunci când vântul era favorabil, britanicii eliberau clorul gazos ce se ducea direct spre frontul german. Această manevră era urmată apoi de un atac al infanteriei. Cu toate acestea, în unele părți ale frontului britanic direcția vântului s-a schimbat iar gazul a lovit direct în britanici, cauzând 2000 de victime cu 7 decese. Această problemă avea să afecteze și germanii și francezii în 1915.

Dezvoltările în utilizarea gazelor otrăvitoare au dus la folosirea gazului fosgen și a celui de muștar. Fosgen era deosebit de puternic, impactul fiind resimțit în general după 48 de ore când intrase deja în sistemul respirator și nu se mai putea face nimic pentru a-l eradica. Era și greu de depistat deoarece nu provoca tuse violentă, iar când deja începeau simptomele era prea târziu.

Gazul de muștar a fost folosit prima dată de germani împotriva rușilor în septembrie 1917. Acest gaz provoca bășici interne și externe victimelor în doar câteva ore de la expunere. Acestea afectau plămânii și celelalte organe interne provocând dureri mari și uneori fiind fatale. Mulți dintre supraviețuitori au orbit din cauza gazului.

După sfârșitul războiului numărul deceselor de pe urma gazului otrăvitor a fost relativ mic. Armata britanică a suferit pierderi de 188.000 de oameni, din care doar 8.100 din cauza gazului otrăvitor. Se crede că națiunea care a suferit cele mai multe decese a fost Rusia, peste 50.000. În total au fost aproximativ 1.250.000 de victime ale gazului, dar numai 91.000 de decese (din care mai mult de 50% ruse).

Cu toate acestea, numerele nu țin cont de numărul de oameni care au murit din cauza leziunilor provocate de gaz mai mulți ani după sfârșitul războiului și nici de cei care au fost atât de afectați încât nu au mai putut lucra după ce au părăsit armata. Ca modalitate de contracarare, s-au produs măști împotriva gazelor care ofereau protecție atât timp cât exista o avertizare.

answear.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ