George Enescu s-a născut la 19 august 1881, la Dorohoi, în satul Liveni. Tatăl său, Costache Enescu, cânta la vioară, iar mama sa Maria era fiică de preot. Îi plăcea să cânte, acompaniindu-se la chitară. Le muriseră șapte copii, de aceea pe Gheorghe, ultimul născut, l-au ocrotit foarte mult, de frică să nu îl piardă. Îl alintau Jorjoc.

La trei ani, un taraf lăutăresc pe care l-a ascultat l-a impresionat foarte mult pe copil. Încearcă să imite instrumentele auzite din câteva bețe și o sfoară. Când tatăl său îi aduce o vioară jucărie, copilul o aruncă în foc, dorindu-și una adevărată. Când o primește, învață singur să cânte și îl uimește pe tatăl său cu „Valurile Dunării”, pe care o cântă într-o zi.

Tatăl său îi va aduce un lăutar vestit din zona respectivă să îl învețe să cânte, însă în scurt timp, la vârsta de 5 ani băiatul ajunge să reproducă tot ce auzea, lăutarul nemaivând ce să îl învețe. Este dus la Iași, la muzicianul Caudella. Acesta îi recomandă să învețe notele, apoi să urmeze școala la Iași.

După ce primește pianina de la tatăl său, compune prima sa operă. Pe manuscrisul ei scrisese: „Pământ român, operă pentru pian și vioară, de George Enescu, compozitor român, în vârstă de 5 ani.” Deoarece relația dintre părinții săi se răcește, se despart, George Enescu împărțindu-și timpul între Liveni și Mihăileni (unde se stabilește mama sa). Fire introvertită, se concentrează asupra studiului.

După doi ani de studiu, când se prezintă din nou lui Caudella, acesta este entuziasmat, considerându-l un fenomen. Îi recomandă tatălui său ca Enescu să studieze în Viena, cu maeștrii internaționali.

Inspirat de viața de la sat, va compune suitele „Impresii din copilărie” și „Săteasca”. La Viena învață timp de doi ani cu un maestru al viorii, prinzând repede germana și franceza. Este admis în 1890 în clasele superioare ale Conservatorului din Viena, devenind elevul muzicianului vienez Hellmesberger.

Frecventează opera și se înscrie în orchestra de elevi. Scrie 3 uverturi, în spiritul lui Wagner. Este elogiat în public. Vacanțele le petrecea între cele două sate. În 1889, dă primul său concert, de caritate, la Slănic. La absolvirea Conservatorului în 1893, primește medalia de argint și calificativul „Excelent”. I se recomandă Parisul.

Părinții îl invită pe Hellmesberger în România. Cu acest prilej, Enescu concertează la Ateneul București, cu maestrul său. La 13 ani, pornea spre Paris. La 15 ani și jumătate compune „Poema română”, cântând-o în public la 16 ani. Este comparat cu un nou Beethoven. Va compune „Pastorala Fantezie”, „Sonata a II-a”; la 18 ani va scrie „Octetul”.

Va urma o etapă de ascensiune internațională. Pentru stimularea producției muzicale românești, înființează decernarea unui premiu, începând cu 1913. Era violonist, dirijor, pianist și compozitor. În forul său intim se dorea cunoscut și apreciat ca un compozitor, nu un „virtuoz”.

Între 1915 -1916 întreprinde concerte în țară, în spitalele cu răniți, încurajând și parcă dând viață cu muzica sa acestora.

În 1923 înregistrează un enorm succes la Philadelphia, Washington, New York, Pittsburg, Boston, Detroit. Vor urma: „Simfonia a III-a”, „Sonata pentru pian în Fa diez minor”, „Sonata a III-a pentru pian și vioară”. Va începe lucrul la „Oedip”, lucrând până la epuizare.

Maria Cantacuzino îi devine apropiată. În 1924 îl cunoaște în San Francisco pe Menuhin, ce avea doar 8 ani și era deja cunoscut. La rugămințile acestuia, Enescu îi va deveni maestru. Îi va lega o lungă și profundă prietenie.

După primul război mondial, cutreieră țara, câștigurile sale donându-le pentru opere de binefacere. La București, locuia la prințesa Cantacuzino, dând concerte, serate, după plăcerea prințesei. Cei doi s-au cunoscut în 1907, însă se vor căsători mult mai târziu, în 1937, când Enescu se întoarce în țară după ce aude de tentativa de sinucidere a Marucăi. Va termina opera Oedip, la conacul Marucăi Rosetti din Tescani iar premiera va avea loc pe data de 13 martie 1936, la Paris, fiind un adevărat succes.

A colaborat cu Ravel, Thibaud, Alfred Cortot, Pablo Casals, Menuhin, Shostakovich etc.. A îmbogățit școala muzicală românească, mulți dintre compozitori datorându-i descoperirea.

La 65 de ani s-a reîntâlnit cu Menuhin, care avea 30 de ani, concertând împreună. În 1951 se afla la pupitrul orchestrei Radiodifuziunii britanice. Întreprinde turnee în Franța și Anglia, deși este bolnav.

În 1954, în timpul unei lecții de vioară, face un atac de cord și îi paralizează jumătatea stângă a corpului. Compune „Simfonia de cameră”, cântecul său de lebădă.

Pe patul de suferință va fi vizitat de discipolul său, Menuhin, căruia îi va dărui vioara sa cu care a studiat la Viena. Va muri la 4 mai 1955, fiind îngropat în celebrul cimitir din Franța, „Pere Lachaise”. Soția sa, Maruca, va fi înmormântată alături de el, 13 ani mai târziu, fiind adusă din Elveția.

answear.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ