Străbunii poetului George Topârceanu își au originea în Sibiu: actualul oraș Săliște și satul Topârcea. Părinții săi, Ion și Parascheva, erau meșteșugari: ea era țesătoare de covoare, în cadrul azilului „Elena Doamna”, iar tatăl era cojocar; au peregrinat cu atelierul pe la Horezu (Vâlcea), Armășești (Ialomița), pe Valea Topologului, la Schitul Văleni din comuna Șuici (Argeș), în căutare de lucru. S-au stabilit definitiv la Nămăiești, Câmpulung-Muscel.

George Topârceanu s-a născut la 20 martie 1886, la azilul „Elena Doamna”, din strada Cotroceni. Clasele primare le urmează la o școală din marginea Bucureștiului, mai apoi la școala de pe Valea Topologului. Clasele superioare de liceu le urmează la Sfântul Sava. După absolvire, are câteva slujbe provizorii, iar în 1909, intră funcționar la Casa Bisericii.

Frecventează și cursurile Facultății de Litere. Debutul său are loc în liceu, în foaia literară „Duminica” și la „Revista noastră”. Devine cunoscut prin colaborarea la „Viața literară și artistică”, „Ramuri”, „Viața socială” a lui N. D. Cocea. În 1909 i se publică prima poezie în „Viața românească”, numită „Răspunsul micilor funcționari”, ca răspuns la parodia „Caleidoscopul lui A. Mirea”.

Se va căsători în 1912 cu Victoria Iuga, pe care a cunoscut-o la Nămăiești în 1905, însă activitatea sa din Iași va determina deteriorarea relației în timp, sfârșindu-se cu despărțirea acestora.

Viața literară

Ibrăileanu îl remarcă și îl cheamă în 1911 la Iași, ca subsecretar de redacție la „Viața Românească”. Aici se va adapta perfect. La Iași a ținut ani în șir „Cronica teatrală” a revistei „Viața românească” împreună cu Octav Botez și Mihail Sevastos.

La „Viața românească” își publică cea mai însemnată parte a operei: poezii, schițe, cronici literare, articole polemice, recenzii. Leagă prietenii cu Sadoveanu, Ibrăileanu, Otilia Cazimir. În 1916 apar volumele „Balade vesele” și „Parodii originale”.

Când se declară mobilizarea generală, în 1916, poetul își întrerupe studiile la Facultatea de Filosofie, pe care o urma la Iași. Este trimis pe front și este luat prizonier. La un moment dat este declarat chiar mort, ridicându-i-se și o troiță, undeva prin Vlașca. Experiența traumatizantă din Bulgaria și Macedonia va fi consemnată în „Amintiri din luptele de la Turtucaia”. După aproximativ doi ani, revine în țară cu ajutorul lui Stere.

În 1919 apare sub direcția lui M. Sadoveanu și a lui G. Topârceanu revista „Însemnări literare”.

Mai târziu, vor apărea ediții revizuite și îmbogățite ale „Baladelor” și alte volume de versuri și proză precum: „Migdale amare”, „Scrisori fără adresă”, „Pirin-planina” (episoduri tragice și comice din captivitate). Începe „Minunile Sf. Sisoe”, un roman satiric, care va fi publicat postum, scriitorul nereușind să-l finalizeze.

La propunerea lui Sadoveanu este ales corespondent al Academiei Române în anul 1936. În același an, împreună cu Sadoveanu și Grigore T. Popa întemeiază revista „Însemnări ieșene”.

Viața socială

Îmbrăcat într-o tunică închisă militărește la gât, cu oglindă și pieptene la piept, ghete cu tocuri, ca să pară mai înalt, cu un baston subțire atârnat de braț, era perceput ca fiind cochet. Era chiriaș când pe strada Ghica-Vodă, Trei Ierarhi, când în Păcurari, Sf. Andrei, Palat, Buna Vestire sau Ralet.

În casa de pe strada Ralet, casă ce a devenit muzeu, a locuit în ultima parte a vieții, între 1932 -1937. Era o anexă a casei poetului Demostene Botez, datând de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Își petrecea o parte din timp pictând în acuarelă și pastel mici case din mahala, curți cu acareturi și găini, scene ironice, portrete în creion. Împreună cu Sadoveanu, Otilia Cazimir, frații Botez, mergea la vânat, în pădurile Bârnovei, fiind doar un admirator al peisajului. În casa lui Sadoveanu din Copou juca șah, crochet sau diverse jocuri cu copiii acestuia.

Imaginase un proiect de cinematograf în relief, bazat pe principiul stereoscopului, ce a fost mai târziu realizat de un italian. Poposea fericit în laboratorul prietenului său Ștefan Procopiu, un fizican recunoscut la nivel mondial pentru efectul și fenomenul Procopiu.

Creștea papagali, îngrijea pui de vulpe, de lup, punea atele la ciori și alte păsări cu aripi frânte sau urmărea ore întregi cu lupa, în Copou, insectele și gâzele. Colecționa carabine, săbii, iatagane.

Conferința ținută în aula Universității din Iași, din 1935 „Cum am devenit ieșean” îl apropie și mai mult de marele public, datorită caracterului său spontan și glumeț. Când dădea autografe se făcea coadă, poeziile sale circulând oral de la liceeni, la toate categoriile de vârstă.

Primăvara anului 1937 îl găsește la Viena, bolnav, îngrijit de Otilia Cazimir. Se stinge la 7 mai 1937, în casa lui Demostene Botez, pe când fereastra era invadată de floarea sa preferată: liliacul.

Deși cei doi au fost foarte apropiați, Otilia Cazimir îngrijindu-l până la moarte, nu s-au căsătorit niciodată. Prietenia lor de peste două decenii avea ca suport lecturile comune și aceeași virtuozitate a lucrării versurilor.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ