Graiul ardelenesc este o sintagmă care se foloseşte în limbajul obişnuit, pentru a face referire la varianta regională a limbii române (un subdialect), care se vorbeşte în Transilvania. De-a lungul timpului, diverşi lingvişti au avut puncte de vedere diferite in această privinţă. La începutul secolului trecut, Heimann Hariton Tiktin, de origine evreu din Breslau, Silezia (Regatul Prusiei, la vremea aceea), membru de onoare al Academiei Române, considera că, într-adevăr, există un grai ardelenesc.

În schimb, Sextil Puşcariu, filolog, lingvist şi istoric literar, din aproximativ aceeaşi perioadă, constata asemănarea dintre graiurile din nordul Transilvaniei şi limbajul moldovenesc, delimitând ca autonome, în Ardeal, graiul crişean şi maramureşean.

În studiile de lingvistică actuale se subliniază că nu există un “grai ardelenesc”, în Transilvania de sud şi sud-vest vorbindu-se graiul bănăţean, în vestul Transilvaniei, graiul crişean, iar în partea de nord si nord-vest a Ardealului, graiul maramureşean.

Diferenţele dintre aceste graiuri apar la nivel fonetic (în pronunţia unor cuvinte), la nivel lexical (cuvinte specifice zonei, pentru a denumi aceeaşi realitate) şi morfo-sintactic.

Graiul bănăţean, parte a graiului ardelenesc

Graiurile limbii romane, graiul ardelenesc
Graiurile limbii romane, graiul ardelenesc

Graiul bănăţean, de exemplu, parte a ceea ce numim “graiul ardelenesc”, este vorbit în judeţele Timiş, Caraş-Severin, în partea sudică a judeţului Hunedoara şi în sudul judeţului Arad, până la cursul Mureşului.

Pe lângă nenumărate particularităţi fonetice şi morfo-sintactice de felul – “frunce” (frunte), “frace” (frate), “vied” (văd), “aviem” (avem), “vreaş” (aş vrea), “nu cântareţi” (nu cântaţi), “pră rând” (pe rând), “prastă rău” (peste râu), “băiatul ăl/ hăl mare” (băiatul cel mare) etc., la nivel lexical, caracteristice zonei sunt cuvinte precum: “uică” (unchi), “piparcă” (ardei), “iorgan” (plapumă), “şnaidăr” (croitor), “scovardă” (clătită), “crumpi” (cartofi) s.a.m.d., la care se adaugă împrumuturi din limba sârbă – “gost” (oaspeţi), “naică” (formă de adresare către o persoană mai în vârstă), din germană – “fruştuc” (mic dejun), “paor” (ţăran), “raipelţ” (chibrituri) etc., din maghiară – “beteag” (bolnav), “golumb” (porumbel” etc.

Graiul crişean

Tara Crisurilor
Tara Crisurilor

Graiul crişean, de asemenea integrat în ceea ce, în mod comun, se numeşte “graiul ardelenesc”, se vorbeşte în vestul Transilvaniei, în judeţele Bihor, Sălaj, Satu Mare, Alba, in jumătatea de vest a judeţului Cluj, în nordul judeţului Arad şi în nordul judeţului Hunedoara.

Una dintre multele particularităţi fonetice ale graiului crişean este, de pildă, prezenţa unui “-u” final, după o consoană sau după grupuri de consoane – “giosu” (jos), “bunu” (bun), “vorbăscu” (vorbesc), “pronunţia “j” a grupului “ge” – trajem” (tragem), “ajunje” (ajunge), “sparje” (sparge) etc., pronume/adjective demonstrative de felul – “aiesta” (acesta), “aiastă” (aceasta) etc., forme verbale de mai mult ca perfectul, precum – “o fos rămas” (rămăsese), “o fos zâs” (zisese) etc.

La nivel lexical, specifice sunt cuvinte, multe conservate din latină şi dispărute din alte graiuri, precum: “arină” (nisip), “brâncă” (mâna), “a custa” (a trăi), “duroare” (durere) etc. Din maghiară s-au împrumutat termeni ca “şogor” (cumnat), “ocoş” (isteţ), “dărab” (bucată), “copârşeu” (sicriu) etc., iar din germană – “laibăr” (haină), “ţucur” (zahăr), “paradaică” (pătlăgea roşie) etc.

Graiul maramuşean

Port popular din Maramures
Port popular din Maramures

Graiul maramureşean se vorbeşte în judeţul Maramureş, în zona localităţilor Vişeu şi Sighet, şi prezintă o serie de asemănări cu graiul crişean, dar şi particularităţi, precum forme specifice de dativ – “o dis căte mă-sa” (i-a spus mamei), “o dis căte iel” (i-a spus lui), forme verbale de felul – “simţăsc”, (simt), “impărţăsc” (împart), “să puie” (să pună), “să ţiie” (să ţină) etc.

Citește și:  Este corect “cutremur de pământ”?

Dintre regionalismele lexicale, cunoscute sunt: “cuşăiesc” (eu gust), “cătilin” (încet), “străfin” (strănut), “cocon” (copil), “potică” (farmacie) etc.

Graiul ardelenesc – Sunt ardelenii mai “molcomi” şi mai “nialcoşi” în vorbă şi comportament?

Transilvania, Graiul ardelenesc
Transilvania, Graiul ardelenesc

Este o evidenţă că limbajul, la modul general, este o marcă a unui anumit profil psihologic, individual sau colectiv, poartă amprenta unui temperament. Aşa cum limba noastră, ca limbă de origine latină, în ansamblul ei, poartă amprenta “românismului”, care include, pe lângă particularităţile lingvistice, şi o anume dimensiune spirituală şi un anumit fel de a fi, aşa şi la nivelul graiurilor, se pot identifica mărci ale unui fel de a exista în lume.

Despre graiul oltenesc, de pildă, se spune că poartă amprenta unui temperament vulcanic, al unor oameni veseli, prin firea lor, deschişi, cu simţul umorului, fapt care se reflectă şi în felul lor de a vorbi.

Graiul moldovenesc este perceput ca fiind “dulce”, “cumpătat” şi “sincer”, pentru că, după cum spunea, in secolul al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir, în “Descrierea Moldovei”, “moldovenii… ceea ce au în suflet le stă și pe buze […] sunt cutezători, semeți”, chiar dacă uneori par “puși pe gâlceavă”.

Sursa Pinterest
Sursa Pinterest

Muntenii, la rândul lor, vorbesc un grai care are cele mai puţine particularităţi regionale şi care poate să pară, uneori, mai “sec” sau, în funcţie de situaţie, mai “colorat”, având în vedere, de exemplu, expresiile valorificate şi eternizate de opera lui I.L. Caragiale.

Despre ardeleni se spune că sunt mai “molcomi” la vorbă, mai “nialcoşi” (mândri) în comportament, caracteristici pe care sociolingviştii, psiholingviştii le explică prin contextul istoric. Aflaţi atâta vreme sub stăpânirea austro-ungară, ardelenii au deprins, în timp, o anume prudenţă în rostire şi în luarea deciziilor. Îşi iau mereu un răgaz prin emblematica interjecţie “No!” (“No, hai si om mere!”) sau prin exprimarea cvasiinteriorizată a nemulţumirii – “Tulai, Doamne!” – sau prin ritmul mai domol al rostirii.

“Cât romanul îşi va vorbi graiul”…

Limba romana
Limba romana

Existenţa graiurilor – bănăţean, crişean, maramureşean (cu un termen generic, graiul ardelenesc), muntenesc, oltenesc, moldovenesc – şi faptul că acestea s-au conservat secole de-a rândul si sunt încă vii, în diversele regiuni ale ţării, demonstrează nu numai vechimea limbii române, dar şi bogăţia de înţelesuri condensate în sonorităţi, cuvinte, expresii, care trădează o viziune despre lume şi un fel de a fi.

Rostirea aceasta a omului – spunea Constantin Noica, în “Cuvânt împreună despre rostirea românească” – are ea însăşi rosturi şi funcţii felurite, dincolo de funcţia comunicării. Rostirea este expresie a gândirii mitice, a gândirii magice, expresie a gândirii religioase, a vieţii morale, cu porunca, norma […] E probabil că, atâta vreme cât îşi va vorbi graiul, românul nu va gândi şi făptui simplificat” .

 

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.