Istoria Romei se întinde pe câteva milenii, de la începuturile sale mitice până la fascismul secolului al XX-lea. Împărați, papi și dictatori au venit și au plecat, fiecare urmându-și ambițiile și stabilindu-și un loc în istorie.
Istoria antică a Romei este amestecată cu legendă. Povestea spune că gemenii Romulus și Remus au fondat Roma, dar majoritatea istoricilor consideră că orașul a apărut ca un amalgam de așezări etrusce, latine și sabine. Descoperirile arheologice confirmă existența unei așezări datând din secolul al VIII-lea Î.Hr.
Până în secolul al IV-lea Î.Hr., Roma se stabilise ca forța dominanță din centrul Italiei. Cu toate acestea, nu era invincibilă, iar în 390 Î.Hr. un trib de gali a asediat cetatea. În cele din urmă, invadatorii au fost scoși din cetate iar locuitorii și-au reluat locul.
În timp, regii au fost înlocuiți de o republică care a durat mai bine de cinci secole și care a văzut stăpânirea romană extinzându-se de-a lungul Mării Mediterane. Roma a fost centrul acestui mare imperiu, iar conducătorii ei au devenit împărați după domnia lui Augustus. Expansiunea a continuat până când Roma a condus o mare parte din vestul și sudul Europei, Africa de Nord și părți din Orientul Mijlociu. Ca atare, capitala a devenit punctul central al unei culturi bogate și opulente, unde sume uriașe erau cheltuite pentru ridicarea clădirilor. Orașul a crescut până la aproape de 1 milion de oameni, ce depindeau de importurile de cereale și de apeducte pentru apă.
Împăratul Constantin a instituit două schimbări ce au afectat orașul în secolul al IV-lea. El s-a convertit la creștinism și a ridicat o nouă capitală la Constantinopol de unde era condusă partea estică a imperiului. După Constantin, nici un alt împărat nu a făcut din Roma locuință permanentă. Odată cu căderea imperiului de vest, la fel a căzut și orașul. Chiar și așa, când goții au jefuit Roma în 410, lumea antică a fost șocată.
Colapsul final al puterii Romei romane (ultimul împărat vestic a abdicat în anul 476 D.Hr.) a avut loc la scurt timp după ce un episcop al Romei, Leo I, și-a subliniat rolul său ca moștenitor direct al lui Petru. Pentru aproximativ un secol, Roma a intrat în declin, trecând prin mâinile părților ce se aflau în conflict (inclusiv Lombarzii și Bizantinii). Populația a scăzut până undeva la 30.000 de locuitori iar Senatul, o relicvă a republicii, a dispărut în anul 580.
Apoi a apărut papalitatea medievală, o remodelare a creștinismului occidental în jurul Papei de la Roma, inițiată de către Grigore cel Mare în secolul al VI-lea. Odată cu apariția conducătorilor creștini în mare parte din Europa, puterea Papei și influența Romei au crescut, mai ales ca loc de pelerinaj. Odată cu creșterea bogăției Papilor, Roma a devenit centrul unui grup de complexe, orașe și pământuri cunoscute sub numele de Statele Papale. Reconstruirea a fost finanțată de către Papi, cardinali și de către alți oficiali bogați ai bisericii.
În anul 1305, papalitatea a fost nevoită să se mute la Avignon. Această absență, urmată de diviziunea religioasă a Marii Schisme, a însemnat că controlul papal al Romei nu avea să fie posibil decât abia în 1420. Divizată între diferitele facțiuni, Roma a intrat în declin iar întoarcerea papilor în secolul al XV-lea a fost urmată de un program de reconstrucție mare, timp în care Roma a fost în fruntea Renașterii. Papii își doreau crearea unui oraș ce le putea reflecta puterea, dar care să poată face față și numărului mare de pelerini.
Chiar și așa, papalitatea nu a adus numai glorie, iar când Papa Clement al VII-lea a decis sprijinirea francezilor împotriva Sfântului Împărat Roman Carol al V-lea, Roma a suferit un alt mare declin, fiind jefuită și fiind nevoie de nouă reconstrucție.
La sfârșitul secolului al XVII-lea, excesele constructorilor papali au fost temperate, iar accentul cultural al Europei se mutase de la Roma la Paris. Alături de pelerini, din ce în ce mai mulți oameni începuseră să vină pentru a vedea ruinile Romei antice în defavoarea vestigiilor bisericești. În secolul al XVIII-lea, armatele lui Napoleon au ajuns la Roma de unde au luat multe opere de artă. Oficial, orașul a intrat pe mâinile sale în 1808 iar Papa a fost închis. Acest aranjament nu a fost unul de durată; Papa a fost primit din nou în 1814.
O nouă revoluție a început la Roma în 1848 atunci când Papa a refuzat să aprobe revoluții în alte orașe, acesta fiind nevoit să fugă de furia cetățenilor. O nouă Republică Romană a fost declarată, dar în același an a fost zdrobită de către trupele franceze.
Cu toate acestea, în aer rămăsese mirosul revoluției iar mișcarea de reunificare a Italiei a reușit. Un nou Regat al Italiei a preluat controlul a mare parte din statele papale; în scurt timp se făceau presiuni asupra Papei pentru controlul Romei.
Până în 1871, trupele franceze plecaseră iar forțele italiene luaseră Roma, ce fusese declarată capitala noii Italii. Odată cu schimbarea statutului, noi clădiri au început să fie ridicate pentru a o transforma într-o adevărată capitală. Populația a crescut repede, de la aproximativ 200.000 de oameni în 1871 la 660.000 în 1921.
Roma a devenit punctul central al unei noi lupte pentru putere în 1922, atunci când Benito Mussolini și Cămășile Negre au mărșăluit prin oraș și au preluat controlul asupra națiunii. El a semnat Pactul Lateran în 1929, ce conferea Vaticanului statutul de stat independent în centrul Romei, dar regimul său s-a prăbușit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Roma a scăpat de acest mare conflict fără prea multă pagubă și a condus Italia de atunci. În 1933, orașul a primit primul său primar ales în mod direct.
