Despre cetatea de la Poenari am scris de curând, aici. Și cum știu că îți plac legendele și un loc ca acesta nu poate să dăinuie fără ele, iată ce am cules pentru tine de la localnicii care își mai amintesc și astăzi ce povești frumoase încununau serile bunicilor, alături de nepoții lor.
Lăsată cu tâlc din tată în fiu, legenda cetății Poenari are, ca toate poveștile de altfel, o parte de adevăr. Cetatea, cu toate cele 1480 de trepte ale sale, poate istorisi multe cui are urechi să o asculte, despre Țepes și ai lui, despre turci înversunați și, de ce nu, despre domnițe adăpostite aici, din calea vrăjmașilor. Zidurile cetății șoptesc. Ascultă-le!
Se spune că din secolul al XV- lea datează o legendă despre domnul cel aprig, Vlad Țepeș. Cunoscut și peste hotare pentru cruzimea sa atunci când venea vorba despre cotropitori, trădători și hoți, dar și pentru istețimea, vitejia și dreptatea de care dădea dovadă, Țepeș ținea într-o mână crucea și în cealaltă țeapa.
Printre bătrânii satului se spune că, pe vremuri, boierii Târgoviștelui, speriați că dreptatea Domnului venea odată cu asprimea sa și știind despre acesta că era aprig la mânie, s-au hotărât să-i întindă o cursă și să-l ducă în fața sultanului. Aflând însă despre planul lor, chiar în ziua de Paște, Țepeș îi ridică pe boieri din biserică, cu tot cu copii și femei și îi duce pe jos până la Curtea de Argeș și de acolo, până la o strâmtoare îngustă, pe Cheile Argeșului. Știind că urmează să fie toți trași în țeapă, boierii încep să se roage domnitorului pentru viața lor. Nimic însă nu l-a înduplecat pe dreptul Țepeș. De la o vreme însă, văzând boierii că nu au sorți de izbândă au început să se împace cu gândul că vor muri, dar parcă mai tare acum cereau îndurare pentru viața copiilor lor și a soțiilor.
Țepeș le ascultă tânguirile până într-o vreme când ridică paloșul deasupra capului, îndreptându-l către cel mai înalt vârf de munte, pe care se mai puteau cu greu zări ruinele unei alte cetați. Cu glas ca de tunet, Țepeș le-a spus celor ce i-au urzit moartea că acolo, în locul acelui sălbatic cuib de vulturi să răsară până în duminica Tomii, o altă cetate, mai mândră și maiestuasă decât cea de dinaintea ei.
Boierii cei trădători s-au apucat imediat de lucru, zi și noapte, scobind piatra si cățărându-se pe repeșuguri drepte, numai ca să poată termina în numai o săptămână, atât de temuta cetate. Știau cu toții că Țepeș nu glumește și că pedeapsa pentru nesupunere era tragerea în țeapă.
Așa că s-au mai prăvălit pe stâncile ascuțite, au mai murit în prăpăstii adânci și întunecoase, dar, până la urmă, în Duminica Tomii, cetatea a fost gata. Drept răsplată, Țepeș i-a iertat pe cei care au mai rămas în viață, socotind că s-au cumințit și și-au spălat astfel păcatul grav al trădării. De atunci, cetatea a fost cunoscută sub numele de Cetatea lui Vodă, Cetatea lui Țepeș și, mai târziu, odată cu alcătuirea localității Poenari, cetatea i-a luat numele.
Sunt multe legende ce învăluie în mister cetatea de la Poenari, dându-i un aer de poveste. Aceasta însă este cea mai populară dintre ele și bazată întru câtva pe adevărul istoric. Indiferent însă cât este legendă și cât fapte reale, cetatea Poenari este un loc ce merită vizitat, măcar pentru priveliștea pe care o oferă, dacă nu din respect pentru istorie!
NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!
