Transilvania. Țara bogată în principi, voievozi și istorie. Țara cea binecuvântată cu locuri și lăcașuri sfinte. Țara în care, de cum pășești, aerul are parfumul istoriei dar și al credinței, indiferent de cultul religios. Atunci când nu avem un ghid spiritual, pașii ne sunt îndreptați de la sine către cele folositoare sufletului, în case și biserici, în văi de munte și mănăstiri. În locuri în care lăsăm deoparte haina cea grea a trupului, pentru ca sufletul să se înalțe în liniște.
Așa se face că ajungem la un moment dat, firesc și fără vreo caznă, într-un loc considerat un fel de Mecca pentru credincioșii ortodocși. Este Mănăstirea Prislop, casa întru eternitate a Sfântului Ioan și a părintelui cel atât de iubit de români, ieromonahul Arsenie Boca!
Mănăstirea Prislop este pentru mulți care o vizitează, loc de rugăciune și reculegere. Totul aici pare orânduit cu grijă de o mână nevăzută. Toate șoptesc povești, indiferent de anotimp. Chiliile, așezate de jur împrejurul bisericii mănăstirii, atelierele unde și astăzi se continuă o importantă tradiție creștină (pictura pe sticlă) dar, mai ales, natura care a ales din bogata ei haină, câțiva brazi falnici și o mână de sălcii așezate parcă strategic de-a lungul drumului ce se termină chiar cu biserica, toate sunt orânduite pentru pacea gândului, folosul sufletului și bucuria ochiului.
Iz de poveste, acolo unde este…
Așezată la aproximativ 15 km de orașele Hunedoara și Hațeg și la 20 km de Sarmizegetusa Ulpia Traiana, în mijlocul unor păduri de mesteacăn, într-un cadru natural deosebit, ctitoria Sfântului Nicodim datează din secolul al XIV-lea. Biserica este construită în stil triconic la fel ca și Vodita și Tismana, alte două ctitorii ale Sfântului Părinte. Mănăstirea Prislop este singura din Transilvania construită în acest fel. Actuala biserică a mănăstirii are o arhitectură specifică celor din Moldova și Muntenia și a fost reconstruită și înzestrată de Domnița Zamfira, cu o icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni. Donația a fost realizată cu ocazia reconstruirii bisericii, iar domnița a fost considerată ca fiind, al doilea ctitor al lăcașului.
În decursul existenței sale de peste șase veacuri, mănăstirea Prislop a îndeplinit un rol cultural semnificativ în viața românilor transilvăneni. Aici se pare că s-a retras spre sfârșitul vieții Cuviosul Nicodim și a copiat cunoscutul Tetraevanghel slavon, una din marile valori ale patrimoniului cultural- artistic al țării noastre.
Dar nu numai zile bune a văzut lăcașul, de când stă pavăză ortodoxismului. De-a lungul vremii, mănăstirea a trecut prin nenumărate încercări, printre care, cea mai grea poate a fost incendierea și închiderea ei în anul 1762 din ordinul generalului Bukow, laolaltă cu alte sute de acest fel din întreaga Transilvanie, trecută prin foc și sabie din ordinul împărătesei Maria Tereza. Toți călugării viețuitori în acest locaș au fost alungați.
Legende vechi și noi
Cu toate acestea, biserica a rezistat și a lăsat moștenire pe lângă “zestrea” fizică și una spirituală. Aici se află chilia Sf. Ioan de la Prislop, care, având mare dragoste de cele sfinte, și-a săpat un lacaș de rugăciune și viețuire în coama muntelui, nu departe de biserica mănăstirii. El însă a murit foarte devreme din cauza unui vânător care, văzându-l în gura peșterii l-a împușcat, confundându-l cu un animal sălbatic. Drumul spre chilia sfântului pornește încă din ușa bisericii, printr-o mică pădure, trecând chiar pe lângă cimitirul mănăstirii, unde se află și mormântul părintelui Arsenie Boca.
Până acum câțiva ani, poteca ce ducea către peșteră avea ca puncte de sprijin pentru cei care urcau aici, doar rădăcinile copacilor și chipul cel de piatră al muntelui. Anevoios drum, mai ales că, în dreapta potecii se deschidea un hău de peste 60m adâncime. Însă, măicuțele au înțeles importanța acestui loc pentru creștini iar acum, o balustradă trainică însoțește drumul până în gura peșterii. De aici trebuie să faci un efort și să te cațeri vreme de trei pași, ținându-te de stânci, până la intrarea în peșteră. Accesul nu este unul foarte dificil, drept urmare te poți închina fără grijă în locul în care s-a nevoit Sfântul Ioan, în timpul vieții.
Însă, până să ajungi la peștera Sfântului, drumul te oprește mai întâi, în fața cimitirului, după cum spuneam. Aici își dorm somnul de veci măicuțele nevoitoare în viața monahală, preoții bisericii dar și cel care este astăzi considerat de mulți ortodocși un sfânt, ieromonahul Arsenie Boca. Încă din timpul vieții, cu dragostea de Dumnezeu și harul cu care a fost înzestrat a vindecat multe suflete și trupuri aflate în nevoință. Dar nu acesta a fost “păcatul” cel mai mare, în fața Securității. A fost vânat de către comuniști întreaga viață pentru acuzații ce vizau ajutorul pe care părintele îl dădea partizanilor ascunși în munții Făgăraș. Pentru aceasta și, mai târziu, pentru faptul că i-ar fi prezis sfârșitul lui Nicolae Ceaușescu, părintele Arsenie Boca a dus până la sfârșitul vieții o viață chinuită, ce nu l-au ferit de arest (dus la Canal, închis la Brașov, Jilava, București, Timișoara, Oradea și având domiciliu forțat la Sinaia), bătăi și torturi din partea comuniștilor. Pe toate însă le-a îndurat, întocmai după modelul patimilor hristice. Pictează în ultima parte a vieții, Biserica Drăgănescu de lângă București, o adevărată Capelă Sixtină cu scene premonitorii care stau și astăzi mărturie harului înainte vederii, pe care l-a avut tot timpul vieții. Moare în domiciliul forțat de la Sinaia, în ziua de 28 noiembrie 1989, cu o lună înaintea fostului dictator comunist. Nu înainte să își exprime dorința de a fi înmormântat în cimitirul mănăstirii Prislop, căreia i-a prevestit de altfel, un viitor de centru de pelerinaj.
Părintele Arsenie este considerat a fi al treilea ctitor al actualei mănăstiri deoarece, în toți anii în care s-a nevoit aici (41 la număr) a pictat fresce și icoane deosebit de valoroase astăzi, a reorganizat viața de obște și a redat mănăstirii strălucirea și frumusețea pe care o avea în timpul Sfântului Nicodim și de care se bucură astăzi mii de credincioși veniți chiar și de peste hotare. Privește cu luare aminte ușile împărătești și cele diaconești ale altarului, împodobite cu pictura profundă a părintelui Arsenie! Vei descoperi, la fel ca și în Biserica Drăgănescu tâlcuri bine ascunse sub tușele pensulei!
Ți-aș mai spune că, aici la Prislop, mormântul său, indiferent de anotimp este îmbrăcat în flori. Din zori și, până după lăsarea întunericului, sute de oameni trec pragul Prislopului și îngenunchiază în fața mormântului ieromonahului Arsenie, întocmai cum acesta a prezis. Și, cu fiecare îngenunchere, cu fiecare rugă înălțată aici, mănăstirea Prislop se sfințește prin aceia care au înțeles, că puterea credinței stă în sufletul curat și gândul cel bun.
Aceasta este Mănăstirea Prislop! Cu istoria ce vorbește dincolo de mormânt prin carțile lăsate în urmă cu atâta dragoste, prin fiecare floare de pe mormântul părintelui Arsenie, prin pereții grotei Sfântului Ioan și prin strădania și lucrul maicilor ce se nevoiesc aici (încă din 1976, an în care mănăstirea a devenit chinovie de maici), urmând și astăzi învățăturile celui prigonit de Securitate, apostol al lui Hristos. Și, pentru ca toate să aibă o continuitate, aici, la Prislop, funcționează și un Seminar teologic monahal de fete, “Sfânta Ecaterina”, deschis din anul 1991.
Cuvinte de laudă nu se cuvine a adresa (deși le-ar merita cu prisosință) pentru a nu sminti firea umană. Și nici prea multe detalii nu mai dau, pentru ca tu, pelerinule, de oriunde ai veni aici, să descoperi singur, drumul tău către divinitate. Prin pași mici, plini de credință, așa cum poți lua aminte de la tot ce trăiește aici, fizic sau în duh, la Mănăstirea Prislop, Ierusalimul Ardealului!
NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!
