Memoria viitorului sau “creierul prospectiv” – călătoria mentală în timp, care ne permite să acţionăm

Memoria viitorului poate părea un concept paradoxal. Când spunem “memorie” ne gândim, în mod obişnuit, la trecut, este “istoria” noastră personală, “identitatea” noastră, construită pe suma experienţelor trăite, care dă coerenţă şi sens vieţii – un mecanism de o complexitate excepţională, ale cărui secrete nu au fost încă descifrate pe deplin de ştiinţă.

Este însă o evidenţă că nu există proces de cunoaştere, nici inteligenţă, fără memorie şi, arată cercetările recente, din domeniul neuroştiinţelor, nici viitorul nu ar putea fi imaginat fără reprezentarea trecutului, adică fără amintirea a ceea ce am trăit.

S-a constatat astfel că persoanele care au dificultăţi în a-şi recupera amintirile nu se pot proiecta în viitor, iar analizele de imagistică cerebrală indică un fapt surprinzător – că reţelele cerebrale implicate în memoria autobiografică şi în gândirea prospectivă sunt parţial comune.

Când ne gândim, de exemplu, la viitoarea vacanţă sau la alte lucruri pe care le avem de făcut peste o săptămână, o lună, un an etc., creierul nostru îşi imaginează o situaţie mai mult sau mai puţin plauzibilă, care nu poate lua contur decât pe baza reprezentărilor despre trecut, adică se bazează pe cunoştinţele acumulate, pe orice eveniment al cărui context ni-l amintim, pe gesturile, emoţiile, trăirile pe care memoria autobiografică le asociază cu respectivele evenimente.

Memoria viitorului sau “creierul prospectiv”, cum îi mai spun specialiştii, ne face să ne dorim să mergem înainte, să acţionăm, să luăm decizii, iar cunoştinţele dobândite până la un anumit moment, experienţa de viaţă, amintirile, în general, sunt condiţia pentru ca trecutul, prezentul şi viitorul să se unească în bucle interactive permanente.

Cum funcţionează memoria viitorului?

Memoria viitorului sau memoria prospectivă, spre deosebire de memoria retrospectivă, care are ca scop amintirea faptelor, cunoştinţelor trecute, înseamnă, aşadar, “a nu uita să ne amintim” că avem de îndeplinit o acţiune premeditată, programată individual şi îndreptată spre un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat.

Memoria viitorului se bazează pe “ancore”, adică stimuli aleşi sau impuşi individual – ceva care ne va aminti că trebuie să facem ceea ce ne-am planificat. Se întâmplă, uneori, ca şi un stimul exterior, circumstanţial, să provoace amintirea unei acţiuni programate.

Fiecare îşi dezvoltă modalităţi personale de “ancorare”, de pildă “încrederea” în subconştient (trezirea la o anumită oră dimineaţa, vizualizând, înainte de culcare, ora respectivă, amintirea de a spune ceva cuiva, de a lua medicamentele la o anumită oră, programarea sarcinilor de-a lungul zilei etc.) sau prin acte de pregătire deliberate – un post-it, o listă de cumpărături, setarea unei alarme etc.

Studiile arată că memoria viitorului, când este vorba de fapte relativ banale, nu necesită efort, poate doar antrenarea atenţiei şi a concentrării, deşi este un proces mai complex decât memoria retrospectivă, pentru că presupune patru etape – amintirea că ceva trebuie făcut, amintirea despre ce este, efectuarea acțiunii și, în final, actualizarea memoriei pentru a ne aminti că am efectuat acțiunea în cauză. Ne formulam în minte o intenție de a acţiona, la care adăugăm un fel de marker spaţiu-timp, care va declanşa executarea intenţiei când va veni momentul.

Disfuncţionalităţile memoriei prospective – principala cauză a erorilor umane

Există cel puţin două soluţii pentru a recupera “intenţia” de a face ceva – “ceasul” din cap şi interacţiunea cu mediul. De pildă, plec de la job şi acest eveniment îmi aminteşte că trebuie să cumpăr pâine în drum spre casă, discut cu cineva şi un cuvânt, un gest îmi pot aminti că trebuie să dau un telefon sau să fac un anume lucru etc.

Cercetările recente legate de memoria viitorului au pus în evidenţă că disfuncţionalităţile memoriei prospective sunt totuşi numeroase şi că a uita să faci o acţiune planificată este cauza principală a erorilor umane.

Apoi, gândirea prospectivă are un rol esenţial în procesele analitice şi în luarea deciziilor, iar studiile actuale arată că mulţi neuropsihologi cred că “memoria episodică” (a evenimentelor personale trăite, asociate cu timpul, locul, starea emoţională a momentului in care s-au petrecut) este, mai degrabă, parte a gândirii prospective decât a memoriei retrospective. În felul acesta s-ar putea explica şi unele biasuri/ erori ale memoriei episodice (de exemplu, distorsionarea amintirilor), cu scopul de a crea anumite scenarii prospective. Altfel spus, mintea, din diverse motive, poate crea “amintiri false” care, automat, vor altera şi gândirea prospectivă.

Cum este influenţată memoria viitorului de noile tehnologii?

Dacă multe aspecte legate de funcţionarea minţii noastre rămân încă de descoperit, un lucru este sigur – creierul este cea mai spectaculoasă dintre minunile lumii vii. În fiecare secundă, milioane de mesaje percepute prin simţuri sunt transmise la creier unde sunt prelucrate de miliarde de celule nervoase, care sunt legate între ele prin alte miliarde de sinapse.

Teoretic, creierul uman ar putea conserva un volum de informaţie egal cu cel stocat de Internet, ceea ce înseamnă că, prin comparaţie cu această structură biologică, cel mai performant calculator ar putea părea rudimentar. Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă au observat că, în condiţiile actuale, ale supertehnologizării, există tendinţa de a ne “exploata” cât mai puţin mintea. Nu ne mai solicităm memoria, ne “lenevim”, având informaţia la un “click” distanţă.

Se pare că niciodată memoria noastră nu a fost “externalizată” ca acum. Chiar dacă efectele Internetului asupra memoriei sunt insuficient cercetate, totuşi începe să se contureze faptul că se schimbă tot mai mult felul în care oamenii îşi amintesc informaţiile. Dacă cineva, de exemplu, ne-ar întreba câte ţări sunt în Europa, la ce ne-am gândi mai întâi? Am încerca să ne amintim şi să inventariem ţările pe care le ştim sau accesăm Google pentru a afla? În funcţie de prima reacţie, ne putem da seama în ce măsură memoria noastră a devenit dependentă de “externalizare”.

Or, o astfel de realitate se răsfrânge, desigur, şi asupra memoriei viitorului, în sensul că fiind afectată memoria de lungă durată, care ne conferă capacitatea de a reflecta asupra trecutului, informaţiilor, asupra relaţiilor cu cei din jur, asupra sensului vieţii, şi felul de a gândi despre viitor va fi alterat.

Cronestezia – călătoria mentală în timp

Cronestezia este termenul folosit în neurostiinte pentru a denumi capacitatea fiinţei umane de a călători în timpul subiectiv, de la trecutul îndepărtat, până la viitorul îndepărtat, reunind, aşadar, conştiinţa de sine, memoria episodică (inseamnând capacitatea unui subiect de a se referi la un eveniment trecut, pe care l-a trăit personal, și de a retrăi mental această experiență) şi memoria viitorului (memoria prospectivă).

Cel care a deschis drumul acestui domeniu de studiu este canadianul Endel Tulving, specialist în neurostiinte cognitive, care numea memoria episodică o adevărată “minune a naturii”, fără de care nu am putea să stocăm şi să ne amintim evenimente trăite personal, situate într-un cadru spaţio-temporal precis şi nu am putea să ne imaginăm propriul viitor.

Imaginile mentale ne însoţesc tot timpul, vedem cu “ochii minţii” ce am trăit, ce vrem să realizăm sau să transmitem. Nici nu ne punem problema cum ar fi dacă nu ne-am putea reprezenta un copac, o casă, o acţiune, chipul unei persoane, locurile pe care le cunoaştem etc.

Subconştientul nu face diferenţa între imaginile reale şi cele mentale

Apelul la imaginile mentale este esenţial în procesul cunoaşterii, al dezvoltării personale, iar când este vorba de imaginile mentale legate de viitor, cu cât sunt mai puternice, mai “vii” şi sunt menţinute constant în minte, cu atât au şansa de a deveni realitate.

În plus, oamenii de ştiinţă recunosc, la unison, că subconştientul nu face diferenţa între imaginile reale şi cele mentale, de aceea orice reprezentare mentală repetată insistent va fi acceptată de către subconştient ca fiind “adevărată”, ceea ce poate conduce la o îmbunătăţire semnificativă a calităţii vieţii.

Exersând zilnic, 10 – 15 minute, capacitatea de reprezentare mentală, înainte de culcare, în momentele de relaxare sau atunci când intervin “timpi morţi”, plasându-ne în centrul acelor imagini, care trebuie să fie clare, ca într-un film, călătorind mental între trecutul şi viitorul nostru, vom deveni mai performanţi, mai încrezători în propriile forţe, vom dobândi o gândire prospectivă, care să ne ajute să facem predicţii corecte, să luăm cele mai bune decizii şi să “salvăm” viitorul de zona ambiguităţii şi a incertitudinii.