Dansul este un fenomen universal, imemorial si foarte divers, fie ca e vorba de formele ritualice, asociate manifestarilor religioase si ceremoniale, fie ca este o exprimare spontana a bucuriei, legata de ideea de sarbatoare, de divertisment, public sau privat. Menuetul este un dans „cu pasi mici” (« a pas menus »), aparut, probabil, in mediile folclorice, in secolul al XVI-lea, inainte de a deveni preferatul curtilor regale si nobiliare.
In Franta, mai exact, in regiunea Poitou, oamenii simpli, din epoca medievala, numeau „branle” („leganare”) un dans popular, asemanator menuetului, executat in cerc, in jurul unui copac, in cadrul sarbatorilor campenesti de primavara, dupa cum arata diverse picturi de la vremea respectiva. Menuetul a fost mentionat pentru prima data in 1664, de catre Guillaume Dumanoir, un muzician francez al epocii baroce (perioada care a succedat Renasterii), intr-o lucrare polemica la adresa maestrilor de dans de la Academia Regala. Aproximativ in aceeasi perioada, compozitorul Jean-Baptiste Lully, intendent (inalt functionar) la Curtea Regelui Soare (Ludovic al XIV-lea), responsabil cu muzica si ceremoniile, a integrat menuetul in creatiile sale destinate stralucitoarelor petreceri de la Palatul Versailles, ceea ce a contribuit la popularizarea rapida a elegantului dans, care a fascinat, interesat si emotionat nenumarate generatii.
Regele insusi era un excelent si pasionat dansator, deprinzand aceasta arta de la varsta de sapte ani, si dovedindu-se a fi la fel de priceput ca la scrima si echitatie. De altfel, Academia Franceza de dans s-a infiintat din initiativa sa. In secolele urmatoare, toti specialistii in dans, prin scrierile si lectiile lor, au incercat sa pastreze specificul menuetului, aparandu-l de orice tendinta de simplificare sau alterare a caracterului originar, asa cum se mai intamplase cu diverse alte dansuri de salon. Una dintre cele mai indragite variante a fost „Menuetul lui Exaudet”, compus in 1751, inclus in opera „Sase Sonate in trio” si care a primit denumirea dupa numele autorului, violonistul Andre-Joseph Exaudet. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea, menuetul a cedat locul valsului, ramanand, pana astazi, imaginea simbolica a saloanelor de altadata, cu doamne imbracate in rochii lungi si domni in costumele sobre ale epocii.
Menuetul se danseaza in trei timpi egali, cu miscari lente, gratioase si elegante. In functie de epoca, s-au impus „Menuetul de la curte”, „Menuetul reginei”, „Menuetul lui Ludovic al XIV-lea” etc. Figurile caracteristice sunt: figura de introducere, partenerii pornind cu acelasi picior, o deplasare in forma literei Z, prezentarea mainii drepte, apoi a mainii stangi, urmata de prezentarea ambelor maini, fiecare moment fiind insotit de cate o reverenta, de indoirea genunchilor, de piruete. Se poate dansa menuet de catre o singura persoana, de catre un singur cuplu, de doua cupluri, fata in fata, trei cupluri asezate in triunghi, patru cupluri in cadril (partenerii schimbandu-se in timpul dansului) sau mai multe cupluri asezate in cerc.
Chiar daca menuetul ca dans, in prezent, este doar o amintire, ritmurile muzicale baroce raman nemuritoare, printre cele mai frumoase compozitii numarandu-se menuetele lui Johann Sebastian Bach din „Concertul Brandenburgic”, „Menuetul lui Arlesienne”, de Bizet, finalul primului act din „Don Giovani”, de Mozart, primul act din „Falstaff”, de Verdi, menuetele lui Maurice Ravel etc. Mozart, el insusi bun dansator, a compus menuete si separat (neincluse in operele simfonice), pentru celebrele baluri din Viena sau Salzburg. In muzica de opera, menuetul a fost valorificat (transformat) in ceea ce se numeste „scherzo” – o piesa romantica, impetuoasa, de origine italiana, compusa in tempo ritmat, sau ca a treia parte a unei sonate (compozitie pentru unul sau doua instrumente, ale carei parti trebuie sa aiba ritmuri diferite, menuetul intervenind dupa sarabanda) sau a unei simfonii (creatie ampla, de regula, in patru parti).
