Anul acesta, la data de 19 august, se împlinesc 145 de ani de la naşterea lui George Enescu. Atunci când rostim numele lui George Enescu, ne gândim, de obicei, la „Rapsodiile Române”, la opera “Oedip”, la “Poema română”, la vioară, adică la unul dintre cei mai mari muzicieni români. Dar în spatele imaginii marelui compozitor se ascunde o personalitate fascinantă, cu o copilărie neobișnuită, cu întâlniri memorabile și cu o pasiune pentru muzică ieșită din comun, care a apărut aproape instinctiv.
Yehudi Menuhin, celebru violonist și dirijor american, cel care i-a fost discipol si, mai târziu, prieten lui Enescu, spunea despre marele compozitor: “Dacă cititorul ar putea să-și închipuie mintea enciclopedică, îngemănată cu inima cea mai generoasă și mai lipsită de egoism din câte pot exista într-un om, cu o înfățișare nobilă și frumoasă, cu un chip romantic, însuflețit mereu de un geniu creator, fie că vorbea, preda, dirija, cânta la vioară ori la pian, dar mai cu seamă atunci când compunea, imaginea tot n-ar fi completă. Enescu rămâne pentru mine cea mai extraordinară ființă omenească, cel mai mare muzician și cea mai puternică influență exercitată vreodată asupra mea”.
Copilul care și-a construit singur o vioară
George Enescu, alintat în familie „Jurjac” (nume dat de guvernanta franceză Lydie Cedre, care a avut o influență deosebită asupra educației sale), a manifestat o atracție extraordinară pentru muzică încă de la vârsta de trei ani.
După ce a auzit întâmplător un taraf cântând în apropierea satului natal, a încercat să reproducă ceea ce auzise folosind obiecte simple – pentru vioară a utilizat un fir de ață întins pe o bucată de lemn, pentru țambal – bețe de lemn, iar sunetul naiului l-a imitat suflând printre buze.
La patru ani a primit primele noțiuni muzicale de la un lăutar sătesc celebru, Niculae Chioru. Părinții i-au cumpărat apoi o mică vioară cu trei coarde. Copilul a fost însă nemulțumit, pentru că instrumentul nu era unul adevărat și, potrivit relatărilor păstrate de Muzeul Național George Enescu, a aruncat jucăria în foc. După ce a primit vioara pe care și-o dorea, a început să cânte după ureche, folosind o singură coardă și un singur deget.
La șase ani compunea deja
George Enescu nu a fost doar un copil talentat la interpretare. Încă de la cinci-șase ani știa că vrea să fie compozitor. Mai târziu, avea să spună că dorința de a compune a apărut fără să fie influențat de cineva anume.
Primele sale încercări de compoziție datează din jurul vârstei de șase ani. Talentul său a fost remarcat de profesorul Eduard Caudella, violonist, dirijor, critic muzical, care i-a încurajat familia să-i ofere o educație muzicală serioasă.
George Enescu – „Micul Mozart român”
La numai șapte ani, Enescu a plecat la Viena pentru a-și continua studiile muzicale, iar între 1888 și 1894 a studiat la Conservatorul din Viena. La opt ani a susținut prima sa apariție publică în calitate de violonist, iar presa vieneză l-a numit „un Mozart român”.
Mai târziu, și-a continuat studiile la Paris, unde i-a avut printre profesori pe celebrii Jules Massenet și Gabriel Fauré. Printre colegii săi s-au numărat Maurice Ravel și alți viitori reprezentanți importanți ai muzicii franceze.
Nu era doar violonist, era un adevărat „om-orchestră”
George Enescu este cunoscut mai ales ca violonist și compozitor, însă activitatea sa artistică a fost mult mai complexă. A fost în același timp pianist, dirijor și pedagog, iar această versatilitate l-a făcut o personalitate rară a muzicii europene.
Un exemplu impresionant este faptul că, la doar 17 ani, în 1898, începea deja să dea lecții de vioară și să susțină recitaluri la București. În același an, la Paris, avea loc premiera „Poemei Române”, la Concertele Colonne.
În plus, avea o memorie muzicală excepţională – se spune că putea să dirijeze din memorie opere complexe, cum ar fi partiturile lui Richard Wagner.
Instrumentul preferat al lui Enescu – vioara Guarneri
Povestea viorii Guarneri, supranumita „Catedrala”, datorită sonorităţii bogate, calde și profunde, este una dintre cele mai fascinante întâmplări din viaţa marelui muzician, de care se leagă un detaliu foarte interesant – Enescu a preferat-o unui Stradivarius.
George Enescu a cântat pe această vioară în perioada maturității, de-a lungul carierei sale interpretând pe circa zece instrumente, printre care și o vioară Stradivarius, achiziţionată de Ministerul Instrucțiunii Publice, condus de Spiru Haret. Cu toate acestea, a preferat Guarneri, despre care spunea că: “Nu are poate o putere covârșitoare, în schimb are o mlădiere extraordinară, care are darul să mă încălzească”.
Alegerea spune multe despre felul în care Enescu privea muzica. Pentru el, valoarea unei viori nu însemna doar renumele constructorului sau prețul instrumentului, ci mai ales felul în care acesta „răspundea” interpretului. Genialul muzician nu căuta neapărat sunetul cel mai “strălucitor”, ci unul care să-i permită să exprime emoție, profunzime și nuanță.
Viori Guarneri au folosit şi alţi mari violoniști – Niccolò Paganini, Joseph Joachim, Yehudi Menuhin, Fritz Kreisler, Jascha Heifetz etc. În 2024, vioara Guarneri a fost prezentată publicului, în cadrul Concursului Internațional George Enescu, laureații competiției având privilegiul de a o folosi. În felul acesta, instrumentul la care Enescu a cântat în perioada sa de glorie a putut fi auzit și in prezentul nostru.
Regina Elisabeta l-a invitat pe George Enescu să cânte la Peleș
Enescu a fost admirat și de Regina Elisabeta a României, cunoscută în lumea artistică sub numele de Carmen Sylva. Muzicianul era invitat să cânte la Castelul Peleș din Sinaia, iar regina i-a devenit protectoare și sursă de inspirație. Enescu a compus chiar mai multe lieduri pe versurile unor poezii ale acesteia. Astfel, încă din tinerețe, Enescu a intrat în cercurile culturale și artistice importante ale României.
Regina Maria, ea însăşi scriitoare de mare talent şi rafinament, scria într-un eseu dedicat lui George Enescu, la momentul când acesta împlinea 50 de ani, subliniind aspecte remarcabile ale personalităţii acestuia: “De ziua lui ne-am adunat cu toţii pentru a-l venera – pentru a face ca el să simtă cât de fericiţi şi de mândri suntem de personalitatea lui, permiţându-ne, în acelaşi timp, să îi întoarcem toată recunoştinţa pentru că ne-a umplut inimile de bucurie; să îi aducem omagiul nostru pentru frumuseţea pe care marele artist a adus-o în vieţile noastre.
George Enescu, la fel ca toţi marii artişti, aparţine lumii întregi – şi n-ar trebui să ne dorim să fie altfel. România se mândreşte cu el pentru că este fiul ei; şi Ţara are dreptul să se mândrească cu aceasta. S-a ridicat din glia străbună, sufletul lui fiind o părticică din câmpiile şi munţii noştri, din râurile şi codrii noştri, este o frântură a zorilor de dimineaţă şi a amurgurilor noastre – a zăpezilor curate şi a crivăţului din timpul iernii. El a cunoscut verile fierbinţi – cu praf şi secetă -, dar cunoaşte, totodată, toate luminile României, toate cântecele şi dorurile ei adânci, caracteristice numai aceastei naţii”.
George Enescu – un profesor care a format generații de muzicieni
Poate una dintre cele mai frumoase laturi ale personalității lui Enescu a fost generozitatea față de tinerii muzicieni. Nu și-a păstrat talentul doar pentru propria carieră, ci l-a folosit și pentru a-i forma pe alții.
Cel mai cunoscut elev al său a fost Yehudi Menuhin, unul dintre cei mai mari violoniști ai secolului al XX-lea. Menuhin l-a întâlnit pe Enescu atunci când avea doar zece ani și a devenit profund atașat de profesorul său. Admirația a fost reciprocă, iar Menuhin avea să păstreze toată viața o considerație extraordinară pentru Enescu.
Casa lui George Enescu din București era, de altfel, un loc în care tinerii talentați erau bineveniți. Muzicianul îi sprijinea și îi încuraja pe copiii-minune și pe artiștii aflați la început de drum. “Tinerei generații – spunea marele muzician – îi recomand muncă, cinste și altruism și aș mai adăuga și modestie, cât mai multă modestie […] Valorile adevărate nu pot fi împiedicate de a ieși la iveală”.
În timpul războiului nu a abandonat România
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Enescu a rămas la București și a continuat să dirijeze și să susțină activitatea muzicală. Mai mult, a sprijinit creațiile unor compozitori români precum Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea și Sabin Drăgoi. Această perioadă arată o altă față a personalității sale – aceea a unui artist care considera că are o responsabilitate față de cultura țării sale, chiar și în vremuri dificile.
„Oedip”, opera în care și-a pus o parte din suflet
Deși „Rapsodiile Române” sunt printre cele mai cunoscute creații ale sale, pentru Enescu, opera „Oedip” era una dintre cele mai importante realizări ale sale. Premiera a avut loc la Paris, în 1936, pe scena Operei Mari, și s-a bucurat de un succes răsunător. Libretul îi aparținea lui Edmond Fleg, scriitor francez.
Premiera românească a avut loc abia în 1958, cu David Ohanesian în rol principal, regia Jean Rânzescu, dirijor a fost Constantin Silvestri. Astăzi, această capodoperă lirică enesciană este interpretată pe marile scene ale lumii, în Italia, Marea Britanie, Germania, Austria, Statele Unite ale Americii, Portugalia etc.
Interesant este și faptul că Enescu a lucrat la această operă timp de mulți ani, iar la Tescani, în casa familiei Rosetti-Tescanu, a continuat să lucreze la aceasta compoziţie. Locul avea să devină unul important pentru viața și creația sa.
Un geniu care a rămas, înainte de toate, un om al muzicii
Odată cu instaurarea regimului comunist, George Enescu s-a exilat definitiv la Paris. S-a stins din viață în 1955. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris.
Povestea lui George Enescu este mai mult decât povestea unui mare compozitor. Este povestea copilului care transformă o bucată de lemn și un fir de ață într-o vioară imaginară, a tânărului care cucerea scenele europene, a profesorului care a format mari artiști și a omului care a continuat să creadă în muzică și în cultura română chiar și în perioade dificile.
Poate tocmai de aceea, Enescu rămâne atât de fascinant – geniul său nu s-a manifestat într-un singur domeniu. A fost compozitor, violonist, pianist, dirijor și profesor, dar și un descoperitor de talente. Iar povestea sa demonstrează că, uneori, marile pasiuni pot începe în cele mai simple locuri (ca, de exemplu, într-un sat din Moldova, Liveni-Vârnav, Județul Botoșani, satu natal al compozitorului), cu un copil, un fir de ață și câteva acorduri muzicale auzite întâmplător.
