A scoate din pepeni pe cineva – sensul şi originea expresiei. Povestea unui fruct “amestecat” cu furia oamenilor

A scoate din pepeni pe cineva este o expresie populară, care arată (alături de multe altele) că, uneori, limba română are darul de a transforma lucrurile cele mai obișnuite în imagini surprinzătoare, că resursele de expresivitate ale cuvintelor sunt nelimitate.

Cum ajungi, de pildă, să fii atât de enervat încât să fii „scos din pepeni”? De ce spunem “pepene”, dar în alte regiuni ale țării auzim harbuz, lubeniță, bostan? Și cum se face că același „bostan” poate însemna, în funcție de zonă și context, atât dovleac, cât și pepene, ba chiar și „cap”?

Povestea acestor cuvinte este una dintre “lecțiile” referitoare la felul în care s-a format limba română, ca limbă latină, dar a cărei specificitate a fost marcată de contactul îndelungat cu limbile slave, cu turca și cu alte limbi din spațiul balcanic și est-european. În plus, expresiile populare sunt dovezi elocvente despre dinamica sensurilor cuvintelor – unele înţelesuri se restrâng, altele se extind, se degradează, se înnobilează sau se “adaptează” până la a nu mai fi recunoscute sensurile iniţiale.

Mai mult, acestea ascund “istorii” nebănuite, adevărate “bolţi deasupra gândurilor”, cum spunea un renumit scriitor francez, Jules Renard, legate de modul în care oamenii priveau/ privesc viaţa, lumea, universul sau pe cei din jur. De altfel, este o evidenţă că, pentru om, nimic nu există în lume în absenţa cuvântului, aşa cum nimic din limbaj nu există fără a fi şi în lume, că limbajul modelează gândirea, relaţiile interumane, personalitatea.

A scoate din pepeni pe cineva – sensul expresiei

Expresia „a scoate din pepeni” înseamnă, metaforic, „a enerva”, „a face pe cineva să-și piardă răbdarea” sau „a-l face să-și iasă din fire”. Forma reflexivă, „a-și ieși din pepeni”, are același sens – a se enerva, a-și pierde cumpătul. Dicționarele o înregistrează ca expresie familiară.

Dar de ce tocmai “pepenele”?

Aici lucrurile devin mai interesante. O explicație veche, consemnată de lingvistul August Scriban, în dicționarul său (“Dicționarul limbii româneștĭ, din 1939), leagă expresia de o realitate comună – paza unei culturi de pepeni; hoții apelau la un vicleşug, distrăgeau atenția paznicului enervându-l, provocându-l, pentru a-l face să plece din pepenărie, iar ei să poată fura.

Aşadar, „A scoate din pepeni pe cineva” ar fi fost, în această interpretare, ca și cum cineva ar fi fost alungat din locul pe care trebuia să-l păzească – „de la paza pepenilor” – și ar fi fost făcut să-și piardă cumpătul. Scriban formulează explicit această explicație.

Trebuie însă făcută o precizare importantă – este vorba de o interpretare etimologică tradițională, nu de o origine a expresiei demonstrată fără dubiu. Dicționarele actuale consemnează foarte clar sensul expresiei, dar nu oferă o dovadă decisivă că aceasta s-ar fi născut într-un astfel de context (din situația paznicului de pepeni).

Există, totuși, ceva care face ipoteza memorabilă – pepenele apare în vechea limbă populară și în numeroase expresii și comparații, ceea ce arată cât de prezent era fructul în viața cotidiană. De altfel, românii spun și „gras ca pepenele”, iar expresia „a ieși la pepeni” sau „a ajunge la pepeni” avea (potrivit unor explicaţii de dicționar), sensul de “a face o afacere proastă” ori de “a nu reuși într-o acțiune”. Așadar, pepenele nu este doar un fruct al verii, a devenit, în timp, și un mic “personaj” al limbajului nostru familiar.

Pepene – un cuvânt de origine latină

Spre deosebire de harbuz, lubeniță sau bostan (variante regionale), cuvântul pepene (forma literară) este de origine latină. Etimologia indicată de dicționare îl leagă de latinescul “pepo, pepinis”. Interesant este că sensul românescului “pepene” s-a lărgit. Astăzi îl folosim atât pentru pepenele galben, cât și pentru pepenele verde, în timp ce în graiurile regionale există o adevărată bogăție de denumiri.

Harbuzul – pepenele venit dinspre Răsărit

În Moldova și în alte zone din estul țării, harbuzul este o denumire foarte cunoscută pentru pepenele verde. Originea cuvântului este și ea interesantă. Dicționarele etimologice îl leagă de turcescul ”harbuz”/ “karpuz”, provenit, la rându-i, din persanul “xarboze”. Există forme înrudite în mai multe limbi din regiune, printre care ucraineană, bulgară, sârbocroată, neogreacă și albaneză.

În română, harbuz a rămas un regionalism, cu sensul de „pepene  verde”. De aici s-au format și cuvinte precum “harbuzărie”, adică o plantație de pepeni verzi. Prin urmare, când un moldovean spune că a cumpărat un harbuz, nu vorbește despre un alt fruct decât cel pe care un oltean îl numeşte lubeniță, iar un vorbitor al limbii literare îi spune simplu pepene verde – același fruct, trei nume și o istorie lingvistică diferită pentru fiecare.

Lubenița – un cuvânt slav

Lubeniță este un alt regionalism pentru pepenele verde. Originea acestuia este slavă – dicționarele îl leagă de bulgarul și sârbo-croatul “lubenica”. Termenul este astfel un bun exemplu pentru felul în care româna a împrumutat termeni din limbile cu care a intrat în contact de-a lungul timpului. În unele zone, mai ales în sud, „lubeniță” evocă imediat pepenele verde, în timp ce în alte regiuni termenul uzual este pur și simplu „pepene”.

Și, asemenea multor altor regionalisme, lubenița spune ceva și despre geografia limbii – nu numai oamenii au tradiții locale, ci și cuvintele lor.

Bostanul – cuvânt turcesc

Astăzi, pentru mulți vorbitori, bostan înseamnă mai ales dovleac. Dar dicționarele consemnează și sensul regional de pepene verde. Originea cuvântului este legată de turcescul “bostan”, care însemna inițial „grădină”, fiind pus în legătură cu persanul “bostân”/ “bustân”.

Așadar, traseul semantic este foarte interesant – un cuvânt care desemna, iniţial, “grădină” a ajuns să însemne, în română, planta sau fructul cultivat acolo, în special dovleacul și, regional, pepenele. Din aceeași familie lexicală fac parte și “bostană” sau “bostănărie”, adică locul unde se cultivă pepeni. Și tocmai de aici s-a născut o altă expresie legată de cuvântul bostan – „Frica păzește bostănăria”, cu sensul că cineva se abține de la o faptă rea numai de frică, nu pentru că ar fi devenit brusc virtuos. Dicționarele o consemnează cu acest sens.

Bostanul ajuns și „cap”

Povestea nu se termină aici. Pentru că fructele mari și rotunde au fost dintotdeauna o sursă bogată de comparații, bostan a dobândit și un sens figurat – „cap”, de obicei cu nuanță ironică sau depreciativă.

Este o evoluție semantică foarte firească. În limbajul popular, asemănările de formă duc adesea la apariția unor sensuri figurate – capul poate fi comparat cu un dovleac sau cu un pepene. Astfel, un om poate avea, în registru familiar sau ironic, un „bostan” în loc de cap.

Dicționarul MDA (Mic Dicționar Academic, o formă comprimată a Dicționarului limbii române/ DLR – Dicționarul Tezaur) consemnează chiar expresia „a prinde bostanul de coadă”, cu sensul de „a parveni”. Imaginea este, desigur, una foarte plastică – cineva care „prinde bostanul de coadă” pare să fi pus mâna pe ceva greu de “prins” și, prin extensie, să fi ajuns într-o poziție bună.

O familie întreagă de „pepeni”

Privite împreună, aceste cuvinte arată cât de bogat este vocabularul popular românesc:

• pepene – cuvânt de origine latină, termenul general;
• harbuz – regionalism, cu origine orientală, intrat prin turcă și/ sau prin filiere est-europene;
• lubeniță – regionalism de origine slavă;
• bostan – cuvânt venit din turcă, cu origine persană, care are în română mai multe sensuri regionale;
• bostană / bostănărie – locul unde se cultivă sau se vând pepeni.

Mai există, în diferite graiuri, și alte denumiri pentru “pepene”: zămos, boșar (pepene verde, care are miezul galben), curcubete, tigvă/ tărtăcuță și multe altele. Dicționarele de sinonime și lucrările lexicografice regionale înregistrează o adevărată „recoltă” de asemenea cuvinte.

Cuvintele călătoresc mai mult decât oamenii

Povestea pepenelui, inclusiv a expresiilor “A scoate din pepeni pe cineva”, “a ieși la pepeni”, “a ajunge la pepeni” etc., ne arată ceva esențial despre limba română. Un cuvânt nu trebuie să fie „românesc” prin origine, pentru a deveni profund românesc prin folosire. Iar limbajul popular nu s-a mulțumit să numească fructul. L-a transformat în imagine pentru furie, pentru eșec, pentru cap, pentru parvenire și pentru frică.

Poate că frumusețea expresiilor populare constă tocmai în felul în care păstrează, în câteva cuvinte, o întreagă lume de experiențe, meserii, obiceiuri și imagini ale vieții de zi cu zi.