Există pe harta lumii granițe geografice absurde, care par desenate de un geometru neatent, de un diplomat grăbit sau de cineva care nu a privit şi nu a cunoscut niciodată teritoriul pe care îl împărțea. Unele se strecoară printre case, altele înconjoară complet teritorii străine, iar câteva produc situații aproape neverosimile – un sat aparține unei țări, este înconjurat de o a doua țară, iar în interiorul lui există un teritoriu aparținând celei dintâi.
Dar frontierele absurde nu sunt, de regulă, accidente, situaţii fără explicație. În spatele lor se află războaie, tratate medievale, imperii dispărute, administrații coloniale, hărți incomplete, rivalități locale și, uneori, formulări diplomatice succinte (poate chiar o singură frază) care au rămas în vigoare sute de ani.
Graniţe geografice absurde – Baarle, locul în care frontiera trece prin sufragerie
Poate cel mai cunoscut exemplu legat de graniţe geografice absurde este Baarle, localitate împărțită între Belgia și Țările de Jos. Aici, teritoriul belgian Baarle-Hertog formează o serie de enclave (circa 20) în interiorul teritoriului olandez Baarle-Nassau. Unele dintre aceste enclave belgiene conțin, la rândul lor, mici bucăți olandeze.
Originea situației trebuie căutată in Evul Mediu, când teritorii și drepturi asupra unor parcele din Brabant au fost împărțite între diferiți seniori. După apariția Belgiei independente, în 1830, cele două state au încercat să traseze o frontieră clară. Numai că, în zona Baarle, comisia de delimitare a constatat că era imposibil să o transforme într-o linie continuă.
În 1843, autorităţile şi documentele au ajuns să stabilească apartenența fiecărei parcele în parte. Paradoxul a supraviețuit epocii moderne. „Gaura” din frontieră a fost închisă abia în 1974, iar ultimele frontiere ale enclavelor au fost recunoscute oficial în 1995. Rezultatul este, astăzi, o frontieră care poate traversa străzi, trotuare și clădiri. Apartenența unei case la un teritoriu sau altul este adesea decisă de amplasarea ușii de la stradă.
În Baarle, întrebarea „în ce țară sunt?” nu este întotdeauna atât de simplă pe cât pare. Linia de frontieră este marcată de semne speciale, amplasate pe trotuare şi care indică unde se schimbă țara (B pentru Belgia, NL pentru Țările de Jos). În plus, orașul are dublă administrație – două primării, două unităţi de poliție, rețele separate de utilități.
Graniţe geografice absurde – Hotelul Arbez, singurul din lume traversat de o frontieră
În cazul Hotelului Arbez, granița nu trece doar pe lângă clădire, ci prin interiorul ei. Hotelul se află în satul La Cure, localitate împărțită între Franța și Elveția în urma “Tratatului de la Dappes”, din 1862–1863. Cele două țări își disputau Valea Dappes (o vale montană, din masivul Jura, la granița dintre Franța și Elveția), iar Franța a propus un schimb teritorial. Problema era că noua frontieră urma să treacă prin interiorul satului.
În tratat exista însă o prevedere extrem de importantă – clădirile existente nu trebuiau afectate de noua frontieră, chiar dacă linia de demarcație urma să le taie. În acest context, un localnic (Ponthus) a sesizat imediat oportunitatea şi, în timpul scurt dintre semnarea și ratificarea tratatului, a construit o clădire exact pe viitoarea frontieră – aproximativ două treimi din construcţie se aflau pe partea franceză, iar o treime, pe partea elvețiană. La început, îndată după terminarea construcţiei, pentru a profita de comerțul transfrontalier, a amenajat un bar pe partea franceză şi un magazin, pe cea elvețiană.
În 1921, a devenit Hotelul franco-elvetian Arbez, cu o adresă elveţiană şi alta franceză, iar în prezent granița trece prin bucătărie, hol, restaurant și prin mai multe camere. Hotelul (mai ales, pentru promovare turistică) a lansat şi un fel de slogan – „dormi cu capul în Elveția și picioarele în Franța”, intens popularizat de presă.
În Al Doilea Război Mondial, în perioada ocupației germane a Franței, se întâmpla ca soldații germani să intre în partea franceză a hotelului, dar fără a avea dreptul să treacă în partea elvețiană. Proprietarul hotelului şi membrii familiei sale au folosit această configurație ciudată pentru a ajuta membri ai Rezistenței şi persoane persecutate să ajungă în teritoriul neutru al Elveției. Soţii Arbez au fost ulterior recunoscuți pentru aceste acte de salvare.
Granițe geografice absurde – Bir Tawil, unul dintre cele mai bizare teritorii de pe Pământ
Bir Tawil este unul dintre cele mai bizare teritorii de pe Pământ – o suprafață de aproximativ 2 060 kilometri pătraţi, între Egipt și Sudan, pe care niciunul dintre cele două state nu o revendică oficial.
Totul pornește de la două frontiere diferite, stabilite de britanici. În 1899, Marea Britanie și Egiptul (care se afla atunci sub control britanic) au stabilit o frontieră aproximativ dreaptă, de-a lungul paralelei de 22° latitudine nordică. Aceasta lăsa Bir Tawil în Sudan, iar mai la est, Triunghiul Hala’ib, în Egipt.
În 1902, britanicii au trasat însă o a doua frontieră administrativă, modificând situația, pentru a ține cont de triburile din zonă și de administrarea locală. Aceasta a pus Bir Tawil în Egipt, iar Hala’ib în Sudan. După independența Sudanului, în 1956, cele două state au ajuns să prefere frontiere diferite – Egiptul consideră valabilă frontiera din 1899 (Hala’ib este egiptean, iar Bir Tawil ar reveni Sudanului), iar Sudanul consideră valabilă frontiera administrativă din 1902 (Hala’ib este sudanez, iar Bir Tawil ar reveni Egiptului).
Bir Tawil este adesea prezentat pe Internet drept „ultima bucată de pământ locuibilă, nerevendicată de niciun stat” sau „un teritoriu fără stăpân”, un fel de “terra nullius”. Formularea trebuie însă tratată cu prudență. Bir Tawil este de facto nerevendicat de Egipt și Sudan, ceea ce nu înseamnă automat că este un teritoriu care poate fi ocupat legal de oricine și transformat într-o țară nouă.
Mai multe persoane au încercat să „fondeze” acolo micronațiuni. Cel mai cunoscut caz este cel al americanului Jeremiah Heaton, care, în 2014, a declarat teritoriul „Kingdom of North Sudan”, susținând că vrea să-l transforme într-un regat pentru fiica sa. Gestul nu a fost recunoscut de Egipt, nici de Sudan sau de comunitatea internațională.
Graniţe geografice absurde – Insula Fazanilor, care își “schimbă” țara la fiecare șase luni
Insula Fazanilor (Île des Faisans / Isla de los Faisanes), de pe râul Bidassoa, din Tara Bascilor, un râu care formează granița naturală dintre Franța și Spania, pe o distanţă de 66 de kilometri) își schimbă administrația între Spania şi Franta la fiecare șase luni, aflându-se sub suveranitatea comună a celor două state. Mai exact, insula este administrată de Spania între 1 februarie și 31 iulie şi de Franța, între 1 august și 31 ianuarie.
Cum s-a ajuns la aceasta situație? În 1659, Insula Fazanilor a devenit un loc emblematic pentru relațiile franco-spaniole, aici desfăşurându-se negocierile care au dus la “Tratatul Pirineilor”, prin care s-a încheiat războiul dintre cele două regate.
Tratatul de la Bayonne, din 1856, a stabilit, două secole mai târziu, că niciuna dintre țări nu a primit această insulă exclusiv, altfel spus că aparţine „în indiviziune” Spaniei şi Franței, iar administrarea alternativă a fost decisa printr-o Convenţie, în 1901.
Insula este nelocuită, iar accesul publicului, interzis, dar, paradoxal, o reminiscenţă medievală face ca reprezentantul administrației franceze să poarte titlul tradițional de „vice-rege al Insulei Fazanilor”, iar partea spaniolă să fie reprezentată de comandantul stației navale din San Sebastián.
Graniţe geografice absurde – Llívia, o formulare diplomatică a creat o enclavă
Un alt exemplu spectaculos de graniţe geografice absurde se află în Pirinei. Llívia este o mică localitate spaniolă, complet înconjurată de teritoriul Franței. Povestea începe în 1659, când Franța și Spania au semnat “Tratatul Pirineilor”, prin care o serie de teritorii catalane au trecut sub control francez.
Problema era formularea tratatului – acesta vorbea despre „sate” care urmau să fie cedate Franței. Llívia nu era considerată sat, ci „oraș”, astfel că a rămas teritoriu spaniol. Aparent, o mică diferență administrativă a transformat Llívia într-o enclavă. Situația a fost ulterior clarificată printr-un tratat separat, iar frontiera a fost definitivată în secolul al XIX-lea.
Este un exemplu perfect pentru un principiu important al istoriei frontierelor – uneori, o graniță nu este determinată de munți, râuri sau populații, ci de sensul exact al unui cuvânt dintr-un tratat.
Madha și Nahwa – o țară în interiorul alteia şi încă una în interior
Dacă enclavele din Baarle par complicate, Orientul Mijlociu ridică nivelul de dificultate. În Peninsula Musandam sau Ruus Al Jibal, o extensie muntoasă, situată în nord-estul Peninsulei Arabice (între Golful Persic la vest și Golful Oman la est) teritoriul Omanului pătrunde în Emiratele Arabe Unite sub forma enclavei Madha. Dar, în interiorul Madha, există Nahwa, un teritoriu aparținând Emiratului Sharjah, din Emiratele Arabe Unite.
Este ceea ce geografii numesc o contra-enclavă. Situația s-a creat în anii 1930–1940, când comunitățile locale au trebuit să aleagă cărei puteri să-i jure loialitate. Madha a ales Omanul, în timp ce Nahwa a rămas loială conducătorilor din Sharjah. Granițele au fost ulterior stabilite și fixate în 1969. Este una dintre situațiile în care istoria locală, nu o strategie geopolitică, a ajuns să deseneze harta.
India și Bangladesh – când absurdul de pe hartă a devenit o problemă cotidiană
Poate cel mai dramatic exemplu modern a fost frontiera dintre India și Bangladesh (țară situată în Asia de Sud). După împărțirea Indiei Britanice, în 1947, frontiera dintre India și Pakistanul de Est a fost trasată prin “Radcliffe Award”, raport conceput de avocatul Cyril Radcliffe, președintele comisiilor de frontieră, dar care nu fusese niciodata în India și nu cunoștea realitățile locale. Ulterior, Pakistanul de Est a devenit Bangladesh, în 1971.
Problema era că vechile teritorii princiare și proprietăți locale lăsaseră în urmă o adevărată rețea de enclave. Existau teritorii indiene în interiorul Bangladeshului și teritorii bangladeshiene în interiorul Indiei. Situația devenise atât de complicată încât au existat chiar enclave în interiorul enclavelor.
Pentru locuitori, absurdul de pe hartă devenea o problemă cotidiană. În multe dintre aceste teritorii, accesul la școli, spitale, infrastructură și administrație era extrem de dificil, iar statutul juridic al locuitorilor era complicat.
În 2015, cele două state au decis, în sfârșit, să rezolve problema. India a transferat Bangladeshului 111 enclave, cu o suprafață de aproximativ 17 161 de acri, iar Bangladeshul a transferat Indiei 51 de enclave, însumând aproximativ 7 110 acri. Locuitorilor li s-a oferit posibilitatea de a rămâne pe loc sau de a se muta și de a-și schimba cetățenia.
Aici se vede poate cel mai clar de ce frontierele absurde nu sunt doar curiozități geografice. O linie trasată pe o hartă poate determina cine are dreptul la o școală, cine plătește taxe, ce poliție intervine și, în cele din urmă, ce pașaport poate avea un om.
Insula Kasikili / Sedudu (Botswana / Namibia) – când problema este „care este râul adevărat?”
Uneori absurditatea nu vine dintr-o enclavă, ci dintr-o formulare care pare suficient de clară până când oamenii ajung pe teren. În 1890, Marea Britanie și Germania au semnat un tratat care stabilea, în această regiune a Africii, o frontieră pe „canalul principal” al râului Chobe. Numai că râul se bifurcă în jurul unei mici insule.
Insula Kasikili/Sedudu are aproximativ 3,5 kilometri pătraţi, iar Botswana și Namibia au ajuns să se certe asupra canalului care trebuia considerat „principal”. Fiecare interpretare putea pune insula în altă țară.
Disputa a ajuns la Curtea Internațională de Justiție. Judecătorii au analizat adâncimea și lățimea canalelor, debitul, configurația albiei și navigabilitatea. În 1999, Curtea a stabilit că insula aparține Botswanei, iar frontiera urmează canalul nordic, considerat canalul principal. Este un caz foarte interesant pentru că arată cum o expresie aparent banală – „canalul principal” – poate deveni, după mai bine de un secol, subiect de litigiu internațional.
Graniţe geografice absurde – Afganistan-China, o frontieră născută din „Marele Joc”
În Asia Centrală există, de asemenea, una dintre acele granite absurde, care pare aproape neverosimilă pe hartă – Afghanistanul și China se “ating” pe o porțiune foarte îngustă, în extremul estic al coridorului Wakhan (o fâșie proeminentă de teritoriu din provincia Badakhshan din Afganistan).
Frontiera (pe o distanţă de doar 76 de kilometri, la altitudini montane foarte mari) a fost stabilită în contextul rivalității dintre Imperiul Britanic și Imperiul Rus, cunoscută drept „Marele Joc” („The Great Game”) – o luptă politică acerbă, din secolul al XIX-lea, scopul Marii Britanii fiind să apere India, iar al Rusiei, să-și mărească teritoriul spre sud.
În 1895, britanicii și rușii au convenit asupra delimitării, deși China și Afghanistanul aveau să ajungă la o stabilire efectivă a granitei mult mai târziu. Acordul chino-afgan privind frontiera a fost încheiat în 1963.
Aici absurdul nu este o casă tăiată de o frontieră, ci faptul că două țări care par foarte îndepărtate pe hartă au ajuns vecine datorită calculelor geopolitice ale unor imperii care nici măcar nu mai există.
De ce apar graniţe geografice absurde?
Privite împreună, exemplele de granițe geografice absurde, menţionate anterior, dezvăluie câteva tipare. Primul este moștenirea medievală. Înaintea statului-națiune modern, teritoriul era împărțit între regate, ducate, episcopii, familii nobiliare și comunități. O bucată de pământ putea aparține unui senior, în timp ce terenul din jur aparținea altuia. Când au apărut frontierele naționale moderne, aceste vechi drepturi au fost uneori pur și simplu “înghețate” pe hartă.
Al doilea este colonialismul. În Africa și Asia, europenii au trasat numeroase frontiere fără ca acestea să corespundă întotdeauna geografiei locale, rutelor tradiționale sau comunităților existente. Când imperiile au dispărut, noile state au moștenit aceste linii.
Al treilea aspect se referă la problema hărților. O hartă veche poate reprezenta diferit un râu faţă de realitatea de pe teren. Un râu își poate schimba albia, o insulă poate apărea sau dispărea sezonier, iar două hărți pot indica limite diferite.
Al patrulea “tipar” este compromisul politic. Uneori, liderii știu că o frontieră este absurdă, dar preferă să păstreze o situație imperfectă decât să redeschidă o dispută teritorială.
Granițele absurde nu sunt neapărat “greşeli”
Este tentant să privim toate aceste frontiere ca pe niște greșeli. Dar ar fi o concluzie prea simplă. O frontieră poate fi geografic absurdă și totuși perfect legală. Poate fi istoric ciudată și, în același timp, rezultatul unui compromis care a prevenit un război. Iar o frontieră trasată aparent „logic”, de exemplu de-a lungul unui râu sau al unei linii drepte, poate fi devastatoare dacă separă comunități care au trăit împreună timp de secole.
În plus, unele frontiere bizare au devenit atât de vechi încât au dobândit propria lor logică. Locuitorii din Baarle, de exemplu, au învățat să trăiască într-un spațiu în care granița este parte din peisajul cotidian. În India și Bangladesh, însă, complexitatea graniței a produs decenii de insecuritate administrativă, ceea ce a făcut necesară o reorganizare radicală.
Harta nu este teritoriul!
Poate că aceasta este cea mai interesantă lecție legată de graniţe geografice absurde. Când privim o hartă, avem impresia că statele sunt forme naturale, asemenea continentelor sau munților. În realitate, aproape fiecare linie dintre două țări este rezultatul unei decizii umane – un tratat, un război, o moștenire, o negociere, o eroare de măsurare sau un compromis.
Unele frontiere au fost desenate de regi medievali. Altele de diplomați coloniali. Unele au fost trasate după râuri, altele după paralele și meridiane, iar câteva după formulări ambigue din tratate vechi de sute de ani. Și tocmai de aceea harta politică a lumii este, în anumite locuri, mult mai ciudată decât geografia fizică. Munții nu negociază. Râurile nu semnează tratate. Dar oamenii o fac. Iar uneori, după ce au terminat de negociat, rezultatul arată ca și cum cineva ar fi desenat frontieră cu ochii închiși.
