În ultima zi petrecută la Munchen am avut pe listă trei locuri în care mi-am dorit să ajung neapărat: la castelul Nymphemburg, la Grădina Botanică şi la Turnul Olympia, de unde ştiam că mă aşteaptă o altă panoramă asupra oraşului.
Dimineaţa a început promiţător, cu mult entuziasm şi o vreme pe măsură, astfel că am profitat din plin de aleile tomnatice ale castelului şi ale grădinii, bucurându-mă de peisajele de vis pe care natura le-a creat în faţa mea. Entuziasmul meu a rămas constant pe tot parcursul zilei, însă nu acelaşi lucru se poate spune şi despre soare. După-amiază, obosit, a cedat cerul norilor tulburi şi a rămas undeva în planul secund, făcându-şi apariţia doar din când în când. Nu aveam umbrelă la mine, dar până la urmă nici n-a fost nevoie, căci norii au fost prietenoşi, doar m-au salutat în trecere cu câteva picături.
Am luat masa de prânz la un mic bistro simpatic din apropiere de centru, privind la lume, cu un mic regret în suflet că, în curând, vacanţa se va termina. Mi-am şters însă repede aceste gânduri din minte şi mi-am promis să mă bucur de fiecare descoperire din ziua respectivă, căci până la urmă momentele din prezent sunt cele care contează, trăite pe rând, cu energie. Am coborât apoi la metrou, cu care am ajuns foarte repede la Parcul Olympic. Sistemul de transport în comun subteran din Munchen este bine semnalizat, astfel că n-am avut probleme să găsesc trenurile şi staţiile corespunzătoare.
Într-un final, iată-mă şi la Parcul Olympic, cu un întreg complex de construcţii impresionante ridicându-se în faţa mea: Lumea BMW, cu muzeul aferent şi clădirea sub formă de motor cu patru cilindri, Stadionul Olympic, Turnul Olympic, un parc uriaş, Satul Olimpic şi mai multe arene şi săli.
Nefiind pasionată de maşini, nu m-a tentat deloc să vizitez Muzeul BMW, însă trecând pe pod spre turn, am admirat îndelung formele unduitoare ale ansamblului, cu o arhitectură contemporană ce aduce un pic cu filmele SF. În cadrul muzeului, sunt expuse modele variate de maşini care prezintă evoluţia mărcii, reprezentând o trecere în revistă a principalelor trenduri din industria auto. Muzeul a fost deschis publicului în anul 1973. În perioada 2004 – 2008, a trecut printr-o serie de lucrări de refacere, deci bănuiesc că interiorul este cu atât mai spectaculos. Muzeul BMW reprezintă locul ideal de vizitat pentru iubitorii de maşini, însă cum eu nu mă număr printre ei, am trecut mai departe.
Complexul se află în zona cunoscută ca Oberwiesenfeld şi a fost construit cu ocazia Jocurilor Olimpice din anul 1972. Are o poveste fascinantă, datorită contextului istoric în care a luat naştere. După ororile celui de-al Doilea Război Mondial, găzduirea Olimpiadei de către Republica Federală Germană a reprezentat intrarea într-o nouă epocă pentru tânărul stat, în care fair-play-ul a luat locul distrugerilor şi discriminării. La fel de simbolică este şi construcţia complexului sportiv într-un spaţiu puternic afectat de bombardamente. Se poate spune că zona olimpică din Munchen a fost ridicată pe ruinele conflagraţiei mondiale, conferindu-i astfel o semnificaţie pacifistă.
Olympiastadion se află în inima parcului olimpic şi a reprezentat punctul central în cadrul evenimentului din 1972, iar ulterior a găzduit meciuri de fotbal celebre, inclusiv finala Cupei Mondiale din 1974 şi finala Euro ’88. În total, pe acest stadion s-au desfăşurat 31 de campionate mondiale, 21 europene şi 96 naţionale. Olympiastadion are, în prezent, o capacitate de aproape 70.000 de locuri. În afară de reuniuni sportive, acesta a găzduit concerte, congrese, expoziţii, precum şi alte evenimente culturale şi sociale.
Stadionul a fost proiectat de către arhitectul german Gunther Behnisch şi de inginerul Frei Otto, având un aspect extravagant, cu uriaşe copertine din sticlă, susţinute de cabluri de oţel, rezultând un design ce duce cu gândul la Alpi. Transparenţa şi luminozitatea acoperişului simbolizau noua Germanie democrată şi încrederea într-un viitor optimist. Stadionul a fost realizat într-o groapă provocată de bombardamentele din al Doilea Război Mondial, ceea ce a uşurat mult procesul de construcţie.
Am privit cu uimire vârfurile ascuţite ale complexului sportiv, atât de dinamice, de parcă erau pe punctul de a-şi lua zborul. În lumina rece a acelei zile, întreaga zonă avea un aer misterios, rezervat, în ciuda liniilor curajoase care străpungeau cerul. Nerăbdătoare, am căutat intrarea în Turnul Olimpic (Olympiaturm), obiectivul meu principal. Are o înălţime de 291 de metri, fiind construit în aceeaşi perioadă ca restul clădirilor din ansamblu, iar în prezent a devenit un punct de atracţie turistică. Programul său de vizitare este între orele 9:00 şi 24:00, zilnic. Am urcat cu liftul până la platforma situată la 190 de metri. Când am ieşit din lift, am fost puţin dezamăgită, pentru că o parte din sala circulară era închisă pentru reparaţii, ca dovadă şi zgomotul infernal. Prin geamurile cam murdare, am putut vedea întregul Sat Olimpic ca un oraş în miniatură, cu toate construcţiile sale bizare. În turn, a fost amenajat şi un mic muzeu rock, cu câteva exponate interesante, amintind sau aparţinând unor artişti celebri ca Frank Zappa, Pink Floyd, Bruce Springsteen, Rolling Stones, Sting, Queen etc. De asemenea, la înălţimea de 182 de metri, se află şi un restaurant care se roteşte, cu locuri pentru 230 de persoane.
După ce m-am plimbat pe lângă geamuri, privind mereu afară, am descoperit într-un final scările spre o platformă descoperită, sub formă de balcon, de unde am avut o privelişte splendidă, de 360 de grade, asupra împrejurimilor. Peisajul clădirilor este destul de variat. Am remarcat cu stupoare că turnurile bisericilor din centru şi ale Primăriei nu se zăresc mai deloc, cel puţin nu cu ochiul liber; m-aş fi aşteptat să se vadă destul de clar. Mi-au sărit în ochi însă terenurile de tenis, a căror culoare roşiatică se decupează interesant pe fundalul de verde. În spatele lor, se întinde saltul olimpic, cu clădiri de culoare albă ce formează un adevărat joc de forme şi unghiuri – un tablou modern viu. Clădirile sunt însoţite de pâlcuri de copaci, încă verzi, chiar şi la mijloc de octombrie. Ansamblul BMW se vede în toată splendoarea lui, cu spaţiile industriale din spate, iar în depărtare, turnul O2 iese în evidenţă prin înălţime. Arenele şi sălile sportive se deosebesc prin cupolele albe. În rest, apare o puzderie de blocuri şi case tăiate cu atenţie, adunate pe „echipe” separate. La orizont, am distins şi stadionul Allianz Arena, având o formă inconfundabilă. În imediata apropiere a turnului, se află şi un lac.
Bătea un vânt puternic, însă asta nu m-a împierdicat să dau câteva ture platformei, făcând, desigur, o mulţime de fotografii. Privirea mi-a căzut pe dealul din apropiere, cu câteva poteci şerpuind alene spre culme, punctat din loc în loc de arbori cu coroana rotundă. Zâmbind, mi-am dat seama că ştiu deja care va fi următoarea mea oprire.
Am coborât şi m-am dus direct spre dealul neted, acoperit de iarbă deasă, şi am urcat până în vârf, la o mică platformă – un spaţiu cu câteva bănci, de unde poţi să priveşti întregul ansamblu. De pe deal, se văd tare frumos turnul şi stadionul cu pânzele sale de sticlă, şlefuite de vânt, dar şi turnurile BMW şi O2. Atât de mult spaţiu gol dă senzaţia de libertate, de deschidere. Şi aici se aflau mulţi oameni cu bicicleta, dar şi alergători care luaseră o pauză. În tufişurile din apropierea dealului, am descoperit un iepuraş fără frică, atent la orice mişcare, gata s-o ia la goană în orice moment. Totuşi, nu părea că se grăbeşte prea tare, aşa că am avut timp să mă apropii tiptil şi să-i fac o poză.
După ce mi-am clătit îndeajuns privirea cu peisajul ansamblului olimpic, am luat-o pe una dintre alei, la întâmplare, şi m-am pierdut prin parc, ocolind un pic până să ajung la metrou. Am trecut din nou pe lângă turnul BMW şi m-am bucurat că am reuşit să petrec mai mult timp în compania acestor clădiri, într-un loc atât de încărcat de istorie.
