Părinții istoricului și scriitorului Nicolae Bălcescu erau originari din Bălcești (județul Vâlcea), unde mama sa, Zânca Bălcescu, avea o moșie. Tatăl său, Barbu Petrescu, avea moșii în județele Prahova și Vâlcea. Făceau parte din mica boierime.

Nicolae Bălcescu s-a născut la București la 29 iunie 1819. A început să învețe în familie, cu un dascăl grec. În 1832 este elev la Colegiul „Sfântul Sava”. Aici, îl va cunoaște pe Ion Ghica, colegul său, care va fi impresionat de bogatele cunoștințe de istorie națională și universală ale tânărului Bălcescu. Printre profesorii renumiți pe care i-a avut la „Sfântul Sava” se numără Ion Heliade Rădulescu. Avea memorie bună, aptitudini la matematică și arăta interes pentru filozofie.

Deși ar fi vrut să studieze la Paris, împrejurările îl constrâng să intre în 1838, la 19 ani, în armată cu gradul de iuncher. Predă în același timp ca învățător într-o școală destinată ostașilor, deschisă la inițiativa sa. Devine pasionat de istoria națională și se înscrie în gruparea națională, condusă de colonelul Câmpeanu. În 1840 se încearcă un complot împotriva lui Ghica Bălcescu. Participă la mișcarea universală inițiată de D. Filipescu, alături de E. Murgu, C. Bolliac, J.A. Vaillant, care avea ca program desființarea privilegiilor boierești și împroprietărirea țăranilor. Mișcarea a fost descoperită de autorități și Nicolae Bălcescu a fost condamnat la 3 ani închisoare la Mănăstirea Mărgineni. Sănătatea i se șubrezește în timpul arestului. Odată cu venirea lui Bibescu, respectiv căderea lui Ghica, este eliberat.

În 1843 este membru de bază al „Societății literare” și întemeiază împreună cu Ion Ghica și Christian Tell societatea secretă „Frăția”. Societatea avea ca deviză „Dreptate, frăție” și o ierarhie ocultă, inițiatică, pe grupuri de câte 10 frați.

Călătorește cu prietena sa, Alexandra Florescu, în căutare de vestigii istorice. Leagă prietenii cu moldovenii V. Alecsandri, C. Negri, M. Kogălniceanu, mergând la moșia lui Negri, la Minjina. Călătorea prin provincii, făcând cunoștință cu naționaliști de seamă.

Studiul său din 1844 „Puterea armată și arta militară de la întemeierea principatului Valahiei până acum” îi aduce recunoaştere din partea lui Gheorghe Asachi și Mihail Kogălniceanu.

Împreună cu August Treboniu Laurian tipărește o culegere documentară de cronici, diplome, inscripții, studii, sub titlul „Magazin istoric pentru Dacia”. Bălcescu va publica în această revistă biografii istorice precum: Miron Costin, Postelnicul Constantin Cantacuzino etc.. În 1846 pleacă la Paris, unde se întâlnește cu M. Kogălniceanu, I. Ghica, Ion și Dimitrie Brătianu, participând la ședințele societății studenților români din Paris. Adună documente din bibliotecile din Paris, apoi din Italia, privitoare la epoca lui Mihai Viteazu.

Rolul în revoluția pașoptistă

În 1847 participă la pregătirea revoluției de la 1848. Face propagandă la Paris, pentru emanciparea Țărilor Române. Spera ca revoluția de la 1848 să schimbe soarta lumii, crezând că fiecare popor are o misiune în scopul îndreptării omenirii spre ținta hotărâtă de Dumnezeu.

Întors în țară, colaborează la redactarea proiectului de constituție și proclamație. Este numit secretar al guvernului provizoriu și ministru de externe. Nicolae Bălcescu era adeptul rezistenței armate în cazul țăranilor, al eliberării țiganilor robi, al votului universal și direct.

Redactează „Învățătorul satului” și „Poporul suveran.”

Înăbușirea revoluției de către Imperiul Otoman duce la la arestarea și expulzarea lui din țară, împreună cu ceilalți conducători ai revoluției. Se refugiază în Transilvania, urmărind acțiunile revoluționare ale maghiarilor și românilor, aflați în conflict. Bălcescu visa înfrățirea ungurilor cu românii împotriva asupritorului comun, însă aceștia nu au respectat și nici răspuns „proiectului de pacificare”.

Este secretar al emigrației române, în 1849, la Constantinopol. Întors în țară încearcă să orienteze mișcarea din Ardeal condusă de Avram Iancu pentru reactivarea celorlalte provincii românești.

În 1849 se află la Paris făcând eforturi pentru organizarea emigrației, pentru pregătirea unei noi revoluții. Pleacă la Londra în audiență la lordul Palmerston, pentru câștigarea guvernului englez în favoarea principatelor. În 1850 editează revista „România viitoare”.

Bolnav și mâhnit de conflictele dintre exilații români, se consacră studiului său „Românii sub Mihai Voievod Viteazul”. Acest studiu îl plasează pe Bălcescu printre cei mai de seamă scriitori ai perioadei pașoptiste. Scrisă în exil, va fi publicată postum de către A.I. Odobescu, în 1878, cu titlul „Istoria românilor sub Mihai Viteazul”.

La Paris colaborează la revista pașoptiștilor „Junimea română”. Încearcă să se reîntoarcă în țară, cu un pașaport fals, prin Constantinopol, pentru a-și vizita mama bolnavă, însă nu i se permite intrarea în Țara Românească.

Va muri la data de 29 noiembrie 1852, la Palermo, în Italia, la vârsta de 33 ani. Corpul îi va fi mumificat de către capucini și expus în galeria mănăstirii.

Nicolae Bălcescu a fost un pașoptist care a militat și și-a direcționat întreaga activitate spre desființarea privilegiilor feudale și împroprietărirea țăranilor, lucrarea sa „Istoria românilor sub Mihai Viteazul” reprezentând un manifest politic pentru pașoptiști.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ