Am fost în Bulgaria de foarte multe ori, atât de multe că am pierdut şirul numărului. În majoritatea cazurilor, doar în tranzit, în drum spre Grecia sau Turcia, pe când lucram în turism şi însoţeam grupuri de turişti spre cele două destinaţii. La început, nu mi-a făcut o impresie bună, dar, încet-încet, am început să-i descopăr „comorile”, unele dintre ele aparţinând României la un moment dat, în trecut. Într-o zi de octombrie, am fost la mănăstirea Rila, aflată în munţii cu acelaşi nume. Atunci şi acolo am primit în dar, de la Sfântul Ioan de Rila, cel mai frumos tablou de toamnă pe care l-am văzut până acum. Era de dimensiuni imense şi nu l-am putut lua acasă, dar acea imagine mi-a rămas întipărită pe retină. Au urmat Cap Kaliakra (acel promontoriu stâncos care străpunge Marea Neagră, „rana” produsă colorând apa într-un albastru superb, ireal pentru această mare), grădina şi castelul de la Balchik (locul preferat al reginei Maria), mănăstirea rupestră Aladja, oraşul Nessebar, dar şi pasul Shipka din munţii Stara Planina, de unde am aruncat un ochi spre Valea Trandafirilor, de fiecare dată găsindu-i neînfloriţi.

1 - Rila

2

3

4

MF3-1122

Pe la începutul lunii martie, Nuno, un vechi prieten din Portugalia, m-a întrebat dacă vreau să-l însoţesc într-o deplasare prin Bulgaria, traseul propus fiind Veliko Târnovo – Sofia – rocile Belogradchik. Am reflectat la propunerea lui, în cele din urmă acceptând-o.

Prima zi (23.03.2014): Veliko Târnovo – amfiteatrul dintre dealuri

Traseu: Otopeni – Ruse  Veliko Târnovo

Şi uite aşa, pe 23.03.2014, la ora 08.00, eram la Aeroportul Henri Coandă, locul de întâlnire cu Nuno. După ce a băut o cafea, mult prea mică în comparaţie cu preţul ei, ne-am îndreptat spre biroul companiei de rent-a-car, de unde am ridicat cheia maşinii care urma să ne poarte spre destinaţia noastră. Urcaţi în maşină, am aflat că vom fi însoţiţi de cineva, a treia „persoană” fiind conaţională cu Nuno. Se numea Cătălina şi-şi asumase rolul de a ne arăta drumul corect. Astfel, Nuno era şoferul, eu urma să-i ţin de urât şi să casc ochii pe geam, iar Cătălina era GPS-ista (la propriu). De la ea, până la sfârşitul minivacanţei, aveam să învăţ cum se zice „viraţi la stânga” în portugheză, respectiv „vire a ischerda” (cum se scrie nu mi-a spus).

Plecând de la aeroport, după ce am parcurs aproximativ jumătate din circumferinţa şoselei de centură a Bucureştiului, am cotit dreapta la Jilava, continuând pe DN5/ E85. Pe această porţiune de drum, Jilava – Giurgiu, m-au năpădit amintirile, în mintea mea derulându-se un film mai vechi, în care eu eram ghid şi, la microfon, le ziceam celor peste patruzeci de turişti cu care mă aflam în autocar, cum că ne îndreptăm spre vama Giurgiu, urmând să traversăm câmpia Burnazului şi să trecem peste râurile Sabar, Argeş şi Neajlov, pe acest traseu fiind inaugurat, în 1869, unul dintre primele tronsoane de cale ferată din ţară. Iar când traversam Neajlovul, pe podul de la Călugăreni, îi rugam să mă anunţe dacă văd ceva lucind în razele soarelui, pentru că s-ar putea să fie dinţii de aur ai lui Sinan Paşa, pe care i-a pierdut în lupta cu Mihai Viteazul din 1595.

Ajunşi în vama Giurgiu (ora 10.00), am plătit taxa de pod în valoare de 12 lei şi am continuat spre Podul Prieteniei, pe un drum care, bietul de el, a încetat de mult să mai spere că va fi ca-n palmă vreodată. Construcţia care leagă malul stâng al Dunării, românesc, de malul drept, bulgăresc, are o lungime de 2,8 km, o înălţime de 30 m şi două nivele: cel superior – rutier şi cel inferior – feroviar. Podul a fost realizat între 1952 – 1954, cu suportul Uniunii Sovietice, aceasta dorind să promoveze ideea că între două ţări comuniste nu există relaţii de ostilitate, acestea trebuind să-şi dea mâna, în semn de prietenie. Dar ridicarea acestui pod a avut şi un scop practic, uşurând transportul pe ruta comercială Bucureşti – Ruse – Edirne – Istanbul. Despre situaţia actuală a construcţiei ce să zic!? Până şi un orb, aflat într-o maşină care se deplasează în direcţia Giurgiu – Ruse şi care nu ar putea să vadă tăblia pe care scrie „Bulgaria”, şi-ar da seama că atunci când nu-i mai clănţăne dinţii în gură, se termină partea românească a podului şi începe cea bulgărească, carosabilul mioritic fiind plin de gropi. Poate că exagerez puţin, dar am fost surprinsă de ce la ei s-a putut, iar la noi nu, mai ales că taxa noastră de pod este mai mare decât a lor.

După ce am trecut podul, având grijă să ridicăm picioarele ca să nu ne udăm în apa Dunării, am ajuns în vama Ruse. Aici, un vameş român a verificat documentele, atât ale noastre cât şi ale maşinii. Cum toate erau în regulă, ne-a urat „drum bun!”. La mică distanţă de punctul de frontieră, am oprit la un chioşc de unde am cumpărat vigneta, preţul acesteia fiind de 10 leva (5 euro), având o valabilitate de 7 zile. Văzând Turnul de Televiziune de la Ruse, înalt de 204 m, cu tot cu antena din vârf, mi-am adus aminte de un banc. Pe vremea comunismului, un bulgar vine în România pentru a-şi petrece vacanţa. Întors acasă, este întrebat de prietenii lui cum a fost. “Groaznic”, a răspuns el. “Am stat toată ziua în hotel de frică”. “Păi de ce?”. “Fiindcă peste tot am văzut oameni umblând cu ţevi metalice în mână, întrebându-se unul pe celălalt: ai prins bulgarii?”.

Lăsând în urmă oraşul Ruse, construit pe locul vechii aşezări romane Sexaginta Prista (portul celor şaizeci de corăbii), am continuat pe drumul E85, pe care aveam să-l urmăm pe o distanţă de 100 km, până la Veliko Târnovo, punctul terminus pentru această primă zi. Cu aproximativ 20 km înainte de Veliko Târnovo, după ieşirea din localitatea Kutsina, un panou situat pe marginea dreaptă a şoselei ne-a indicat prezenţa în acea zonă a sitului arheologic Nikopolis ad Istrum, fost oraş roman, fondat de împăratul Traian, în cinstea victoriei sale asupra dacilor (anul 106). Cum alinierea planetelor nu era favorabilă pentru o călătorie în timp, am decis să nu ne abatem de la traseu pentru a vizita acest obiectiv turistic, continuându-ne drumul, mai ales că ne apropiam de o altă atracţie, mai pe placul meu, naturală de data asta, pe numele ei cascada Kaya Bunar (sau Hotnishki). Ştiam că la 15 km înainte de Veliko Târnovo, în dreptul satului Samovodene, trebuia să părăsim drumul E85, pentru a ajunge în altă localitate, Hotnitsa, iar de acolo, spre căderea de apă. După ce am zărit un panou mare, vertical, pe care scria Samovodene, am încetinit maşina, iar cu ochii cât cepele ne uitam după un semn care să ne arate calea cea dreaptă. La o primă bifurcaţie din E85 se afla un indicator pe care erau trecute două cuvinte scrise în alfabetul chirilic. Am încercat să citim, dar parcă niciunul dintre ele nu aducea cu Hotnitsa, Kaya Bunar sau Hotnishki. Am mers mai departe. A urmat o a doua bifurcaţie, dar aici nu se afla niciun indicator. Din nou am mers mai departe, până am ajuns în Veliko Târnovo. Şi uite aşa, am ratat cascada pe care-mi doream s-o văd, în zonă fiind amenajată şi o potecă de 2 km, care urcă până deasupra acesteia. Poate, dacă îi ceream sfatul Cătălinei, altfel ar fi stat situaţia.

Citește și:  Spania : Țări de vizitat

Pe lângă Veliko Târnovo mai trecusem de câteva ori, în drum spre Turcia. De fapt, mai corect spus, trecusem pe sub oraş, printr-un tunel care străpunge stânca care formează fundaţia urbei. De pe scaunul ghidului, am observat prin parbrizul autocarului casele construite pe marginea stâncii, dându-mi sentimentul că vor să sară de acolo, într-o tentativă de sinucidere. De când am văzut prima oară această imagine, pe lângă exclamaţia „wow” care mi-a scăpat involuntar, mi-am propus ca într-o zi să revin, cu scopul de a vizita oraşul care, de-a lungul existenţei sale de şapte milenii, a fost martorul multor evenimente istorice, fiind inclusiv capitala celui de-al Doilea Ţarat Bulgar, dar şi locul proclamării statului Bulgar şi al adoptării primei Constituţii a Bulgariei.

6

Partea veche a oraşului se prezintă ca un amfiteatru cuibărit între trei dealuri: Tsarevets, Trapezitsa şi Sveta Gora. Casele au fost ridicate pe terasele stâncoase de deasupra râului Yantra, urmând configuraţia terenului. Par a fi cocoţate una peste alta. Ca şi când toate s-au îmbulzit ca să ocupe un loc cât mai bun, de unde să poată vedea mai bine unduirile armonioase ale apei mai sus amintite. Unele sunt mai înguste, altele mai late, unele mai înalte, altele mai scunde, dar, tot timpul, cele mai înalte se află în spatele celor mai scunde (sau aşa pare datorită terenului în pantă), formând şiruri de „scara măgarului”. Străduţele întortocheate, îmbrăcate cu dale de piatră, ba urcă, ba coboară.

Ajunşi în Veliko Târnovo, ne-am dus direct la hotel. Faptul că unitatea de cazare avea parcare proprie, ne-a scutit de chinul căutării unui loc unde să ne lăsăm maşina. Cum nu era nici 12.00, ni s-a spus că după ora 14.00 ne putem caza. Ne-am lăsat bagajul la recepţie şi am pornit să colindăm oraşul. Ieşind din hotel, am făcut dreapta, iar după câţiva paşi, am coborât vreo şapte trepte, ajungând în piaţa Tsar Asen. Aici, se află o cişmea de unde se aprovizionau cu apă şoferii de taxi, plus alte persoane, localnici sau străini. Asta ne-a dat garanţia că apa este potabilă, aşa că ne-am umplut şi noi sticlele. Având o sursă de apă gratuită atât de aproape de hotel, nu a mai fost nevoie să ne procurăm de la magazin acest lichid vital, scutindu-ne de o cheltuială.

7

8

Scuarul din această piaţă găzduia două ornamente ce îi reprezenta pe Pizho şi Penda, personaje bulgăreşti, specifice sărbătorii de Mărţişor, cunoscută la ei sub numele de Baba Marta. Pizho, de culoare albă, este un el, simbolizând puterea şi longevitatea, pe când Penda este o ea, culoarea ei roşie fiind echivalentă cu sănătatea, prosperitatea şi feritilitatea. Baba Marta (Bunica Marta în româneşte) este sora de peste Dunăre a Babei Dochia, fiind o bătrână capricioasă, aşa cum, de altfel, este şi luna Martie. Dacă Baba Marta râde, vremea este călduroasă, Soarele strălucind pe cer. Dacă ea este supărată, îi tratează pe bulgari cu frig, ploaie sau chiar ninsoare. Purtând mărţişorul (martenitsa, în bulgară), fetele, femeile, bărbaţii şi chiar animalele domestice speră să o înduplece pe Baba Marta să facă cât mai repede trecerea de la iarnă, la primăvară. În acelaşi timp, se crede că acesta are puteri magice, ţinând răul la distanţă şi aducând prosperitate celei/celui care-l poartă. Când posesorul simbolului primăverii vede o barză, un copac înflorit sau aude cântecul cucului, îl scoate de la piept sau de la încheietura mâinii şi-l agață într-un copac, punându-şi o dorinţă.

9

Piaţa Tsar Asen se continuă la dreapta cu aleea de acces în cetatea Tsarevets, la începutul căreia se află o barieră şi un domn care verifică biletele, fără de care nu poţi să vizitezi castelul. Lângă barieră este un chioşc, fiind tentat să crezi că acolo este casa de bilete. Dar nu, acolo se vând d’ale gurii (sucuri, apă etc.), pentru bilete fiind nevoiți să traversăm strada. Am plătit şase leva de persoană. Pentru că banii bulgăreşti pe care-i luasem de acasă, rămaşi din alte deplasări în Bulgaria, s-au terminat, am făcut câţiva paşi la stânga, până la o casă de schimb valutar (1 euro=1,95 leva). Am considerat că este mai înţelept să schimbăm sume mici, pentru ca la final să nu rămânem cu banii lor. Liniştiţi că ne-am refăcut rezerva de leva, ne-am îndreptat spre barieră. Era ora 12.00.

10

11

Aflând că până la 7 PM este deschisă cetatea, am hotărât ca mai întâi să ne plimbăm prin oraş, pentru ca apoi, la ora 14.00, să ne cazăm şi după aceea să ne întoarcem la ea pentru a o vizita. Cu biletele puse bine şi cu harta în mână, ne-am îndreptat spre strada Gurko. Aflându-ne pe o stradă mai sus faţă de Gurko, am decis să o luăm pe scurtătură, făcând stânga pe prima alee care coboara printre două clădiri. Îngustă, în pantă şi pe alocuri cu trepte. După ce aleea a cotit dreapta, am trecut pe lângă o mică grădină dominată de un copăcel ale cărui ramuri purtau cu mândrie numeroase mărţişoare (martenitsi). Fie că era vorba de un şnur simplu, format prin răsucirea a două fire, unul alb şi altul roşu, fie o brăţară alb-roşie, fie un şnur alb-roşu ale cărui capete se terminau cu câte un ciucure, sub formă de păpuşă, unul alb (Pizho) şi celălalt roşu (Penda). Cum pomul era plin de frunze verzi şi flori albe, se pare că cei care au legat acolo acele mărţişoare vor avea parte de noroc şi belşug.

12

13

14

15

(Vor urma părţile a doua, a treia, a patra şi a cincea)

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.