Am vizitat palatul Cavalli Franchetti din Veneţia cu câţiva ani în urmă. Spectaculos, cel puţin pe dinafară!
Acest palat se află situat pe Marele Canal al Veneţiei, în San Marco, făcând parcă concurenţă altui palat extraordinar din apropiere, palatul Barbaro. Din 1999, palatul Cavalli Franchetti a devenit sediul Institutului de Ştiinţe, Literatură şi Arte şi, din această postură, găzduieşte foarte multe evenimente culturale, vernisaje, expoziţii de artă sau pictură.
Palatul Cavalli Franchetti a fost construit în anul 1565, arhitectura sa fiind foarte asemănătoare cu cea a palatului Pisani Moretta. El este un exemplu de arhitectură gotică, cu ferestre cvadruple, având plăci suprapuse, poziţionate pe arcade obţinute prin încrucişarea a câte două arce rotunde. Printre primele familii care au locuit în acest palat, istoria îi menţionează pe Gussoni şi Cavalli. Câteva sute de ani, nu se mai aude nimic de palatul Cavalli Franchetti.
Însă, începând cu anul 1800, palatul Cavalli Franchetti a trecut prin mai multe restaurări, prilej cu care interiorul a fost modernizat cu piese de mobilier foarte scumpe, iar faţadele palatului au căpătat un aer gotic, în special prin formele rotunjite ale ferestrelor foarte înalte.
Până la 1840, palatul a reprezentat motiv de harţă între câţiva moştenitori îndepărtaţi care, pur şi simplu, au împărţit castelul între ei, fiecare aripă devenind de sine stătătoare şi adoptând decoruri foarte diferite în raport cu celalalte aripi. Dar din 1840, arhiducele Frederick Ferdinand al Austriei a luat personal în stăpânire palatul Cavalli Franchetti, intenţionând să îi dea un aer uniform austriac, menit să reflecte prezenţa Casei de Habsurg de-a lungul Marelui Canal al Veneţiei – din anul 1797, Veneţia fusese cedată Austriei.
Arhiducele s-a bucurat numai şapte ani de interioarele somptuoase, dar şi romantice în acelaşi timp, ale palatului Cavalli Frachetti. În anul 1847, Frederick Ferdinand a încetat subit din viaţă. Arhiducele nefiind căsătorit, palatul nu a intrat în succesiunea nimănui, ci a fost cumpărat de către contele Henry de Chambord care a ţinut să-şi imprime la rându-i amprenta personală asupra noii sale proprietăţi. L-a delegat pe Giambattista Meduna cu restaurarea edificiului.
În 1878, povestea s-a repetat. Noul cumpărător, baronul Raimondo Franchetti, căsătorit cu Sara Luisa de Rothschild, a dorit să facă şi el câteva modificări. S-a folosit de experienţa arhitectului Camillo Boito, cel care a schimbat radical înfăţişarea palatului, dându-i aspectul lui actual. Faţada originală a fost păstrată doar parţial¸ în rest fiind înlocuită cu o faţadă de inspiraţie neogotică. Mansarda care dădea înspre Marele Canal a fost dărâmată, în timp ce treptele care dădeau şi ele înspre canal au fost desfiinţate.
În aripa stângă a palatului, s-a construit o micuţă, dar încântătoare curte interioară, pe locul în care, iniţial, se aflase o locuinţă de vară. Acum, curtea aceasta interioară leagă palatul de renumitul pod veneţian al Academiei.
Tot Camillo Boito este cel care a construit superbele scări interioare ale palatului, două la număr, flancate de dragoni. Între cele două scări, există o oglindă enormă, aşezată într-un atrium marcat de stâlpi din marmură, prevăzuţi în vârf cu lămpi de culoare galbenă. La moartea proprietarului, castelul a fost vândut de către văduva îndurerată a Institutului Federal de Credit.
În anul 1999, palatul Cavalli Franchetti a fost cedat Institutului de Ştiinţe, Literatură şi Arte, cu scopul de a-l transforma într-o atracţie turistică şi culturală emblematică pentru oraşul Veneţia.
Palatul este, cu adevărat, o splendoare în stil gotic-veneţian. Se numără printre puţinele clădiri care par îngrijite, chiar dacă păstrează neatins farmecul arhitecturii vechi. Am vizitat palatul Cavalli Franchetti într-o zi în care găzduia o expoziţie de artă futuristă.
Primul etaj al castelului te introduce într-o atmosferă de vis, romantică, medievală, cu trepte de marmură, sculpturi masive, ferestre extrem de înalte şi decorate cu arce rotunde, albe. Interiorul este marcat de arcade încrucişate decorate cu motive florale.
Există şi un balcon foarte romantic, unde accesul turiştilor nu este însă permis. Tavanul este pictat în culori de galben, maro şi albastru. Cu cât înaintezi, te aştepţi să desluşeşti poveşti de dragoste din secolele trecute, într-un decor luxos, strălucitor.
Însă la etajul doi, te aşteaptă o mică surpriză neplăcută: brusc, atmosfera de castel al dogilor dispare, lăsând loc unei atmosfere reci, albe, moderne, lipsite de viaţă sau sentimente. Aici, au loc, de regulă, evenimentele culturale ale Institutului.
Galeria cuprinde câteva încăperi destul de mici, dar extrem de înalte. Mobilierul vechi nu este expus. Cel puţin în timpul vizitei mele, fusese scos pentru a face loc obiectelor de artă futuristă.
Din păcate, aceste obiecte nu prea îşi găseau locul în palatul Cavalli Franchetti – candelabre foarte moderne realizate haotic din globuri mari de sticlă sau împletituri metalice, mozaicuri imense reprezentând un misterios principe italian, oglinzi înrămate cu gust, dar care reflectau imagini modificate, sculpturi dantelate imposibil de înţeles, o enormă cochilie de melc, realizată din sticlă şi adăpostind o dună de nisip sau meduze înspăimântător de mari, realizate tot din sticlă.
Într-una dintre încăperile castelului Cavalli Franchetti, unul dintre artiştii expuşi întinsese pe jos un şirag de perle albe, roz şi negre la scară uriaşă. Evident, perlele erau sugerate prin bile foarte mari de sticlă.
Intrarea în palatul Cavalli Franchetti se face contra cost, cel puţin în zilele cu expoziţii culturale. A nu se confunda cu celebra Galerie Franchetti, căci aceea este o altă clădire, cunoscută cel mai des sub numele de Palatul de Aur al Veneţiei.
Ce mi s-a părut foarte interesant: atât palatul Cavalli Franchetti, cât şi palatul de Aur au avut cam acelaşi destin: construite în secolul al XVI-lea, intră în vizorul istoriei abia din secolul al XIX-lea când anumiţi bogătaşi de altă origine decât veneţiană devin proprietari şi trec la tot soiul de modificări ale construcţiilor.
La finalul secolului, baronul Franchetti cumpără ambele palate şi le dă pe mâna aceluiaşi arhitect. La moartea lui, ambele palate sunt vândute de văduvă către institutul menţionat. Atât palatul, cât şi Galeria îi poartă, cu mândrie, numele.