Paradoxul votului şi posibilele dileme ale alegătorului. Ce spune psefologia?

Paradoxul votului a generat, de-a lungul timpului, numeroase dezbateri în științele politice, în psihologia politică, economie, psefologie (studiul științific al alegerilor şi al comportamentului electoral). De asemenea, stă la baza discuțiilor despre apatia electorală, eficacitatea politică și legitimitatea democratică.

Este o evidenţă (care a şi fost demonstrată prin experimente şi analize) că votul constituie un act de conformism social, că arată apartenenţa alegătorului la diverse grupuri sociale şi că participarea la vot nu înseamnă doar posibilitatea de a decide drumul pe care să-l urmeze o ţară (cel puţin teoretic), ci este şi ocazia unui fel de “răzbunare” în raport cu starea de fapt anterioară.

Structura oricărei societăţi este eterogenă, iar scopul votului este ca alegătorul să fie reprezentat în structurile puterii, iar dacă cel ales dezamăgeşte, dacă se dovedeşte a fi incapabil sau nepotrivit, să fie “sancţionat” în următorul scrutin.

Paradoxul votului ciclic sau Paradoxul Condorcet

Paradoxul votului ciclic a fost remarcat cu mai bine de două secole în urmă de către filosoful, sociologul şi matematicianul francez Condorcet (de la care provine şi denumirea “Paradoxul Condorcet”), în contextul studiilor despre vot și luarea deciziilor colective, ca parte a încercării de a găsi metode de vot corecte și juste.

Paradoxul Condorcet arată că, în unele cazuri, preferințele colective pot deveni ilogice sau inconsistente, chiar dacă preferințele individuale sunt logice și coerente. Altfel spus, acest lucru înseamnă că voturile colective pot duce la rezultate paradoxale și incoerente şi, în pofida faptului că fiecare individ are preferințe ordonate și raționale, rareori există un candidat de pe o listă de cel putin trei – „Condorcet winner” – (un candidat care să bată pe oricare altul de la prima confruntare directă).

Prin urmare, este imposibil ca un sistem de vot (democratic) să garanteze că va exista un câştigător care va avea sprijinul majorităţii, fiecare alegere posibilă fiind respinsă de o parte dintre electori în favoarea unor alternative, pe care mai mult de jumătate dintre alegători le preferă.

Paradoxul Condorcet demonstrează limitele democrației directe și complexitatea agregării preferințelor, arată că o alegere colectivă poate să nu reflecte o voință majoritară clară, a creat un cadru pentru înțelegerea manipulării votului, a agendei și a importanței ordinii voturilor.

Paradoxul votului sau Paradoxul Downs

Paradoxul votului, formulat de Condorcet a fost reluat şi nuanţat de către economistul Anthony Downs, specializat în administraţie şi politici publice, precum şi în teoria alegerilor politice, în lucrarea sa, din 1957 – “An Economic Theory of Democracy” – care spune că “Paradoxul votului” apare atunci când se analizează raţionalitatea participării la vot dintr-o perspectivă economică (utilitară).

Anthony Downs consideră că cei mai mulţi alegători au informaţii parţiale atunci când votează pentru anumiţi candidaţi, că, de fiecare dată, costul mersului la vot este mai mare decât câștigul sau utilitatea așteptată, de aceea votanţii vor recurge la diverse criterii, în funcţie de interesele fiecăruia.

Formula utilităţii votului

Downs a elaborat şi o formulă a utilităţii votului, în care sunt luate în calcul mai multe aspecte – probabilitatea ca votul unui individ să fie decisiv (p), beneficiul perceput în condiţiile în care candidatul preferat câștigă, în comparație cu celălalt (B), utilitatea participării la vot (U), costul participării la vot, adică timp, efort, costuri de deplasare, informare (C), componenta de satisfacție civică, exprimarea convingerilor, normele sociale, sentimentul de datorie civică etc., adică beneficii non-instrumentale sau expresive (D). Iar formula lui Downs, a utilităţii votului este: U = p×B−C+D.

Dacă s-ar lua în calcul, subliniază economistul, doar p × B – C, raționamentul economic clasic spune că, pentru un alegător obișnuit, valoarea lui p este atât de mică, încât costurile participării depășesc aproape sigur beneficiile potențiale, iar concluzia ar fi că nimeni nu ar trebui să voteze, deoarece beneficiul este teoretic inexistent sau mult prea mic. În realitate, oamenii continuă să voteze în număr mare în societățile democratice, ceea ce contrazice așteptările modelului pur rațional.

Anthony Downs și alți teoreticieni au încercat să explice participarea la vot prin introducerea factorului D – datorie, satisfacție morală, normă socială, presiune de grup etc., care compensează costurile percepute. Modelul a fost completat ulterior şi cu alte aspecte – “votul expresiv” (oamenii votează nu pentru a influența rezultatul, ci pentru a-și exprima valorile sau apartenența), “votul ca un bun de consum” (votul oferă satisfacție similară cu participarea la un ritual sau la o festivitate), “votul de semnalizare” (votul trimite un semnal către ceilalți, despre cine ești și în ce crezi).

Conexiuni între Paradoxul Condorcet și Paradoxul Downs

Paradoxul votului evidenţiază că democrația nu este un mecanism simplu sau perfect rațional, ci un sistem complex, cu limite atât la nivel individual, cât și colectiv. Arată, în acelaşi timp, că votul este simultan un act de exprimare individuală și o problemă de agregare colectivă, iar cele două niveluri pot produce rezultate tensionate sau paradoxale.

Ambele paradoxuri – Paradoxul Condorcet şi Paradoxul Downs – pun în evidenţă fragilitatea raționalității în democrație. În amândouă teoriile, raționalitatea individuală și cea colectivă pot intra în conflict, iar dacă votul este irațional (Downs) și agregarea este ilogică (Condorcet), legitimitatea democratică poate fi dublu afectată. În plus, Paradoxul Condorcet evidenţiază riscul ca votul să nu reflecte voința reală a majorității, în timp ce Paradoxul Downs insistă pe raţionalitatea participării individuale la vot şi este folosit pentru a explica apatia electorală și absenteismul.

Paradoxul votului şi “Teorema imposibilității lui Arrow”

Teorema imposibilității lui Arrow a fost formulată de economistul de la care i se trage şi numele, Kenneth Arrow, în 1951, în lucrarea sa, „Social Choice and Individual Values”.

Teorema spune, simplificat, că nu există un sistem de vot perfect, care să transforme preferințele individuale într-o preferință colectivă, respectând simultan un set rezonabil de criterii de echitate și coerență.

Este considerată una dintre cele mai importante contribuții la teoria alegerilor sociale și a stat la baza unei întregi ramuri interdisciplinare între economie, știință politică, logică și filosofie.

Arrow a încercat să găsească un mod prin care, pornind de la preferințele ordonate ale indivizilor, să se ajungă la o preferință socială ordonată, fără a interveni paradoxuri sau arbitrar. Pentru a defini un sistem de vot echitabil, Kenneth Arrow apelează la câteva criterii de bază:

• Universalitatea sau “nediscriminarea preferințelor” – orice set de preferințe individuale este permis și trebuie să poată fi procesat;
• Absența dictaturii – nicio persoană nu ar trebui să impună singurădecizia colectivă, indiferent de preferințele celorlalți;
• Independența de alternativele irelevante (IIA) – ordinea dintre două opțiuni (A și B) trebuie să depindă doar de preferințele față de A și B, nu să fie afectată de prezența sau absența altor opțiuni (C, D etc.);
• Coerența (Tranzitivitatea preferințelor colective) – dacă grupul preferă A față de B și B față de C, atunci trebuie să prefere A față de C.

Arrow demonstrează matematic că nu există nicio metodă de vot care să îndeplinească simultan toate aceste criterii, atunci când există cel puțin trei opțiuni (cu excepţia dictaturii, ceea ce este evident inacceptabil într-un sistem democratic). De aceea, alegerea sistemului electoral implică diverse compromisuri între criteriii. Este o consolidare formală a ideilor sugerate de Paradoxul Condorcet – voturile colective pot deveni incoerente sau vulnerabile la manipulare.

Psefologia şi provocările contemporane în procesul de vot

Psefologia (din greacă, “psephos” – „piatră de vot„, folosită în Grecia Antică, in procesul electoral + „logos” – „studiu”) este ramura științei politice care studiază comportamentul electoral, rezultatele alegerilor și sistemele electorale.

Principalele aspecte care se studiază în psefologie sunt: analiza rezultatelor electorale (istorice și actuale), analiza comportamentului de vot (cine votează, cum votează, de ce votează), examinarea tendințelor electorale și a schimbărilor în timp, prognoza rezultatelor alegerilor pe baza datelor statistice, investigarea factorilor socio-demografici, culturali, economici și psihologici ,care influențează votul.

În epoca actuală, psefologia ajută la analiza modului în care cetățenii participă la democrație și cum votează, oferă date concrete despre reprezentativitatea politică, polarizare, apatie electorală sau fragmentare, ajută la monitorizarea corectitudinii procesului electoral, poate demonta fake news-uri despre alegeri.

În epoca “Big Data” și a Inteligenței Artificiale, psefologia a devenit esențială în modele predictive sofisticate, folosite în mass-media și in campanii. Prin publicarea datelor și analizelor, psefologia contribuie la educația civică, înțelegerea mecanismelor electorale și consolidarea culturii democratice.

Psefologia este mai importantă ca oricând in prezent, când democrațiile sunt provocate de crize de legitimitate, dezinformare masivă, volatilitate, populism, calomnie, deep fakes, polarizare politică și fragmentare ideologică, de erodarea încrederii în instituții și în alegeri.

România şi paradoxul paradoxurilor

În România, de la finalul anului trecut şi până în prezent, asistăm la o continuă campanie electorală (singurul subiect de “interes” în agenda publică şi în mass-media), o campanie din ce în ce mai irelevantă, în care paradoxurile dobândesc proporţii hiperbolice şi generează şi mai multă confuzie şi polarizare în societate.

De fapt, realitatea românească de astăzi pare a ilustra un fel de “paradox al paradoxurilor”, care contrazice aproape toate analizele, studiile, statisticile, sondajele psefologiei şi pe care ce altceva l-ar exprima mai relevant decât celebra replică a personajului lui Caragiale – Cetăţeanul turmentat – la peste un veac de când piesa “O scrisoare pierdută” a fost pusă în scenă, în premieră – “Eu pentru cine votez?” – sensul, care transcende contextul istoric, fiind că tot ce se petrece în zona politicului, in pofida “zbaterilor”, rămâne lipsit de noimă, neclar, derutant.

Pe de altă parte, campaniile electorale, votul, la noi, dau impresia a se fi transformat într-un scop în sine şi, probabil, singurul aspect confirmat cu certitudine, legat de “paradoxul votului”, aşa cum a fost formulat în ştiinţele politice, este că “beneficiile aşteptate de alegători vor fi depăşite cu mult de costul voturilor”.