Aflat in Masivul Everest din Nepal, care detine cel mai inalt varf din lume (8.848 m), Parcul National Sagarmatha protejeaza fauna si flora Himalayei, acest loc splendid fiind situat, de fapt de partea nepaleza a granitei dintre Tibet si Nepal. Cu o suprafata totala de 1.148 km², acest parc national include atat regiunea Khumbu, cat si bazinul superior al raului Dudh Kosi, care mai apoi se transforma in fluviul Gange. Bazinul sau are forma unui evantai si este inconjurat de masive montane extrem de inalte, care formeaza privelisti aproape extraterestre. Aproape in toate partile s-au format canioane adanci de cel mult 2.845 metri peste nivelul marii, iar la fel de impresionanti sunt si ghetarii ce se afla pe cele patru vai — Chukhung, Khumbu, Gokyo si Nangpa —, aceste bucati uriase de gheata fiind cele care alimenteaza raul cu apa rece, ce seamana mai degraba cu un cristal. Volumul acestor ape cresc de la un an la an, din cauza incalzirii globale.

In Parcul National Sagarmatha nu se afla doar cel mai inalt varf din lume, ci si alt opti uriasi montani ai caror varfuri depasesc, desigur, 8.000 metri, si anume Cho Oyu, Ama Dablam, Pumori, Kangtega, Thamserku, Kwangde, Lhotse Shar si Gyachung Kang. Infiintat in anul 1976 si inclus in anul 1979 in Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, parcul a fost botezat dupa numele nepalez al Muntelui Everest, respectiv Sagar, care inseamna „Fruntea cerului”.

Acest minunat loc a luat fiinta in special datorita faptului ca turismul montan capatase proportii uriase si deopotriva distinctive, ba chiar, atat de distinctive incat habitatele de aici incepusera sa dispara treptat, asemenea si animalelor. Cei care au fost facuti responsabili de aceasta situatie critica si, in acelasi timp, alarmanta au fost serpasii, care s-au stabilit aici in urma cu cinci secole. Multe dintre paduri au fost defrisate, ca, de pilda, in anul 1960, aceasta problema sa devina si mai grava, odata venirea aici a unui val de refugiati din Tibet. Si, din nefericire, in prezent, reimpaduririle sunt extrem de dificile, in mare parte din cauza lipsei stratului de humus din zonele despadurite.

In sfarsit, dupa ce Parcul National Sagarmatha a fost declarat sit de patrimoniu universal in anul 1979, acest loc nu s-a bucurat, chiar si asa, de foarte multi vizitatori. Existau foarte multe probleme, sa nu mai mentionam de faptul ca parcul abia daca era promovat in mod corespunzator. In anul 2001, spre exemplu, 150 de serpasi au demarat o actiune importanta de salubrizare a muntelui, in urma careia s-au strans, in doar cinci zile, patru tone de gunoaie.

Mai mult decat atat, se crede ca, in vaile montane, s-ar mai afla alte mii de tone de gunoaie. In fine, cu toate acestea, parcul nu protejeaza doar flora si fauna, ci si traditiile si obiceiurile serpasilor, in numar de circa 3.500, acestia locuind in Khumbu. De fapt, locuitorii sunt grupati in 63 de asezari. De mentionat, totodata, este faptul ca aceasta populatie a plecat din Salmo Gang, locul ei de origine, din Tibetul de Est, undeva prin anul 1500. Marea majoritatea a serpasilor s-ar fi stabilit in Khumbu, pe cand o alta parte in Solu.

Insa acesti oameni nu s-au bucurat de conditii tocmai favorabile supravietuirii lor aici, fiind nevoiti sa confrunte cu clima deloc blanda, aproape imposibila pentru agricultura. Inainte de jumatate secolului al XIX-lea, serpasii traiau in conditii de neimaginat aici, existenta de zi cu zi erau foarte grea, intrucat doar o varietate de orez putea fi cultivata in asemenea conditii. Numai ca, dupa prima jumatate a secolului al XIX-lea, norocul le-a suras serpasilor, odata cu introducerea cartofului in aceasta regiune montana rupta de restul lumii. Drept urmare, populatia a crescut semnificativ, la fel ca si numarul manastirilor. Insa marea schimbarea din viata acestor locuitori din Khumbu s-a produs abia atunci cand montaniarzii au realizat ce ghizi formidabili sunt serpasii. Din acel moment, acestia isi castiga painea de zi cu zi din aceasta activitate, fiind total dependenti, din punct de vedere economic, de turismul montan.

Uluitorul lant munton himalayan avea sa formeze, in urma cu 70 de milioane de ani, datorita coliziunii Placii Indiene cu cea Asiatica, in aceste timpuri avand loc si primele cutari ale scoartei. Coliziunea celor doua placi tectonice nu s-a intrerupt aici, aceasta continuand timp de milioane de ani, ceea ce a dus la inaltarea Muntilor Himalaya. Potrivit specialistilor, ultima inaltare semnificativa a acestor munti ar fi avut loc acum mai bine de 500.000 de ani, mai cu seama, dupa ce omul a aparut. Si totusi, in fiecare an, Himalaya se inalta cinci milimetri, insa eroziunea naturala nu lasa sa se vada prea multe rezultate.

Cea mai mare parte a Parcului National Sagarmatha este pustie, insa cu toate acestea, rezervatia nu este lipsita de vegetatie. Aproximativ 30 % din suprafata este reprezentata de pasuni, in timp ce padurile ocupa doar 3 % din aceasta regiune. E de inteles, pe de alta parte, cu cat altitudinea este mai mare, cu atat mai imputinata va fi si viata, respectiv vegetatia de pe versanti si habitatele faunistice. De pilda, la altitudinea de 3.000 metri, padurile izolate de pin alb himalayan, brad, mesteceni si ienupar acopera mare parte din aceste zone, in timp ce, la altitudini de peste 3.800 metri, aceste paduri sunt inlocuite de tufarisuri foarte dese de rododendron alpin. In sezonul primaverii, adica in timpul sezonului musonic, rododendronul infloreste, oferind un spectacol multicolor, ce insufleteste peisajul si asa uimitor. In schimb, la inaltimi de peste 4.500 metri, se gasesc tufarisuri pitice; mai mult, aici se afla vegetatia ierboasa. De asemenea, la altitudinea de peste 5.500, vegetatia consta in cateva specii de rododendron pitic. Singurele plante care reusesc sa se dezvolte si, ulterior, sa supravietuiasca la inaltimi si mai mari de atat sunt lichenii, care, mai tot timpul anului, sunt acoperiti de zapada.

Cat despre viata animala din Parcul National Sagarmatha, aceasta s-a degradat treptat odata cu cei peste 30.000 de turisti si alpinisti ce vin aici in fiecare an, in cautarea aventurii sau pur si simplu cu speranta ca natura le va oferi ceea ce au nevoie: tihna si spectacol. Putini sunt, insa, turistii care inteleg ca, de fapt, vin intr-un ecosistem montan extrem de fragil. Este o minune daca vreun turist ajunge sa vada una dintre cele 28 de mamifere indigene, cum ar fi leopardul de zapada, marmota cu gat galben, ursul panda rosu, langurieni sau antilope de Tibet. Cu siguranta, in schimb, vor exista mai multi turisti care vor avea ocazia sa vada capra goral sau capra serau, precum si tharul himalayan, o specie de oaie salbatica. Dintre cele 152 de specii de pasari ce traiesc aici, 36 sunt rare, dar nu aceasta statistica este cea care ar trebui sa conteze cu adevarat, ci modul in care aceste animale reusesc sa supravietuiasca la asemenea altitudini, in definitiv, in asemenea conditii vitrege.

Turistii interesati sa viziteze acest splendid loc trebuie sa stie ca cea mai buna perioada in care pot veni aici este octombrie-noiembrie. Ei pot face drumetii, admira spectaculoasele peisaje ori, de ce nu, pot vizita Manastirea Tengboche sau Mendalphu din centrul parcului. Privelistile de un dramatism magnific, vaile si canioanele adanci, ghetarii si animalele rare sunt doar cateva dintre motivele pentru care orice turist, care tine la portofoliul sau, sa vina in Parcul National Sagarmatha din Nepal. Nu degeaba l-am putea numi „Fruntea Cerului” sau „Ochiul Pamantului”, pentru ca varfurile muntilor sunt cele mai apropiate de cer si pentru ca Pamantul supravegheaza tot acest spectacol divin.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ