Placodontii sunt reptile marine fascinante care au trăit în perioada Triasicului, în urmă cu aproximativ 250-200 de milioane de ani.
In perioada Triasicului in era Mezozoica au trait anumite specii de reptile semiacvatice numite Placodonti, care aveau aspectul unor testoase de azi cu coada lunga. Aceste reptile au populat apele calde marine din apropierea tarmurilor din Europa, Africa si Asia. Dieta lor era formata in special din moluste si crustacee, pe care le vanau de pe fundul marii. In acest sens se ajutau de falcile cornoase echipate cu muschi puternici, dinti conici ascutiti anteriori, dinti lati puternici pe partile laterale si suprafata tare a cerului gurii.
Caracteristicile fizice ale placodonților
Placodontii aveau corpul protejat pe partea dorsala cu o carapace sau o creasta osoasa, iar pe partea ventrala cu un plastron rezistent. Avand corpul voluminos si greoi miscare lor pe uscat era relativ lenta, astfel deveneau o prada usoara pentru dinozaurii pradatori care traiau in acele vremuri. Aveau gatul lung, craniul mic si compact, lungimea corpului varia intre 1-2 m, iar greutatea mare cat si capacitatea pulmonara le permitea sa stea mult timp pe fundul marii, unde se hraneau cu reptile marine si animale cu cochilie.
Isi petreceau timpul pe uscat si in apa, insa preferau mai mult mediul acvatic. Pe uscat ieseau mai ales pentru a se odihni la soare sau in perioada de imperechere cand femelele isi depuneau ouale in gropi sapate in nisip, asemanator testoaselor de azi.
Aceste reptile marine au disparut probabil cu aproximativ 200 de milioane de ani in urma. Extinctia lor s-a facut in masa, alaturi de alte animale preistorice si potrivit unor teorii s-a datorat raspandirii largi a dinozaurilor sau ploilor acide.
In anul 1863, in Germania, au fost gasite ramasitele fosile ale unei specii numite Cyamodus care avea o conformatie a corpului speciala comparativ cu ceilalti placodonti.
Aceasta specie a fost descrisa de paleontologul Herman von Mayer si se banuieste ca a trait in era Mezozoica, in Triasicul mijlociu. Un exemplar adult ajungea la o lungime de 1,3 m si impresiona prin carapacea osoasa asemanatoare testoaselor de azi de pe partea dorsala a corpului cat si prin placa osoasa mai mica care proteja partea superioara a cozii.
Acestea erau alcatuite din mici placi circulare sau hexagonale care creau un aspect crestat acestei reptile si ii fereau corpul de eventualele atacuri din partea pradatorilor.
O alta particularitate a speciei era craniul lat, aplatizat, in forma de inima sustinut de gatul scurt, alcatuit din cateva vertebre bine articulate intre ele. Maxilarele erau inzestrate anterior cu dinti mici si ascutiti iar pe bolta semicirculara a cerului gurii se situau patru dinti cu ajutorul carora reptila spargea cochilia tare a brahiopodelor (nevertebratelor marine bentonice) si crustaceelor.
Habitatul marin și dieta placodonților
Acesti Placodonti traiau in apele putin adanci din apropierea tarmurilor, unde inotau cu ajutorul celor patru membre robuste si aplatizate si a cozii flexibile si lungi. Ciamodusul este considerat de experti un stramos al testoaselor din zilele noastre.
Paraplacodusul reprezinta un alt placodont care a trait in era Mezozoica in perioada Triasicului mijlociu, cu aproximativ 245-230 de milioane de ani in urma. Fosilele sale au fost descoperite de paleontologul Bernard Peyal in partea de nord a Italiei, in anul 1931.
Specia a fost numita Paraplacodus broilli, ajungea la lungimea de 1,2-1,5 m, traia in apa marilor in apropierea tarmurilor si se hranea cu moluste si crustacee. Avea falcile actionate de muschi puternici, pe maxilarul superior cu doua siruri de dinti iar pe cel inferior cu trei raduri de dinti mici si ascutiti. Interesant la Paraplacodus era plastronul de pe piept care avea forma dreptunghiulara si il ajuta sa stea aproape de fundul marii, pentru a vana prada formata din animale acvatice cu cochilie tare.
Adaptările placodonților la mediul marin
Placodontii au fost reptile semiacvatice care au făcut tranziția de la viața terestră la cea marină. Corpul lor greu, combinat cu membrele adaptate pentru înot, le-a permis să navigheze eficient în apele puțin adânci. Coada lungă și flexibilă contribuia la echilibrul corpului, iar plastronul ventral îi ajuta să stea pe fundul mării, unde își petreceau majoritatea timpului căutând hrană.
