E greu să rămâi neimpresionat de prădătorii uriași care se află în prezent în vârful lanțurilor trofice. Cachalotul, ursul polar, tigrul Siberian, marele rechin alb, se dovedesc a fi niște prădători extrem de eficienți mulțumită atât mărimii lor, cât și simțurilor și agilității specifice, așa încât rareori există scăpare în fața lor.
De-a lungul istoriei geologice, planeta noastră a fost dominată de prădători uriași, creaturi care ar face animalele de astăzi să pară mici și inofensive. De la scorpionii marini gigantici ce populau oceanele preistorice la dinozaurii teribili ca Spinozaurul, acești prădători impunători au modelat ecosistemele în care trăiau.
Unele dintre aceste creaturi au fost inspiratoare pentru legendele despre dragoni și monștri, datorită dimensiunilor și ferocității lor. În acest articol, vom explora câțiva dintre cei mai mari prădători care au terorizat Pământul, din adâncurile oceanelor până la cerul dominat de uriașii înaripați.
Și totuși, aceste ființe care populează coșmarurile multora, ar ajunge în mod sigur pradă adevăraților dragoni și grifoni care ne-au populat planeta, din fericire cu mult timp înainte de apariția omului ca specie dominantă. Din fericire pentru noi.
Prădătorii uriași ai mărilor preistorice
Primul dintre acești prădători uriași nici măcar nu era un vertebrat. Jaekelopterus rhenaniae era un tip de scorpion marin, neînarmat cu un ac otrăvitor ca micile-i rude contemporane, ci semănând mai mult cu un homar. Jaekelopterus înota în mările de acum 390 de milioane de ani și era în fruntea lanțului trofic acvatic, ajungând la 2 metri și jumătate și hrănindu-se cu orice întâlnea în cale, de la pești la rude mai mici ale sale.
Și dacă tot am menționat peștii, din rândul lor vine un alt reprezentant al prădătorilor uriași care ar face monstrul din “Falci” să pară un peștișor auriu. Megalodon (din greaca unde “mega” = mare și “odon” înseamnă dinte) ajungea la lungimea de 16 metri și greutatea de până la 40-50 de tone. Un om adult ar putea sta fără problemă în picioare în deschiderea gurii unui exemplar adult.
Multă vreme, până acum 1,5 milioane de ani, nu a avut concurență în ceea ce privește hrana, care consta în rechini mai mici, strămoși ai balenelor de astăzi și alte organisme maritime.
Megalodonul (Carcharocles megalodon) a trăit în oceanele planetei acum 23 până la 3,6 milioane de ani, în epoca Miocenului până la sfârșitul Pliocenului. Studiile recente sugerează că Megalodonul putea exercita o forță de mușcătură de până la 18 tone, suficient pentru a zdrobi carcasele balenelor tinere. Faptul că dinții acestui uriaș au fost găsiți pe toate continentele, cu excepția Antarcticii, indică prezența sa globală și adaptabilitatea sa la diverse medii marine.
Odată cu răcirea apelor, balenele au început să dispară, dezvoltându-se cele prădătoare, tip cașalot. Fiind mamifere, au făcut față schimbărilor, în timp ce numai rechinii de dimensiuni mici au supraviețuit. Din acești prădători uriași au mai rămas doar dinții de până la 18 centimetri, țesutul cartilaginos care alcătuia restul țesutului nerezistând factorilor de mediu.
Dinozaurii carnivori care dominau uscatul
Deși mările nu erau nici pe departe un loc sigur de viață, nici pe uscat situația nu era mai bună. Pe vremea dinozaurilor, cu peste 65 de milioane de ani în urmă, specii uriașe cutreierau planeta în căutare de hrană. Deși poate cel mai faimos dinozaur dintre toți este Tyrannosaurus Rex, a existat un prădător și mai mare decât acesta, Spinosaurus.
Numele îi vine de la creasta pe care o avea pe spate, trebuind să fi fost o apariție destul de înfricoșătoare la lungimea sa de peste 16 metri și masa de peste 7 tone. Din păcate pentru cineastii care vor să fie exacți din punct de vedere științific, cei doi prădători uriași nu s-au întâlnit niciodată, existând pe continente diferite.
Un alt uriaș care a fost descoperit de paleontologi este Giganotosaurus, un monstru foarte similar cu Tyrannosaurus Rex, dar ceva mai mare, ajungând la 13 metri lungime și peste 10 tone. A dominat zonele unde trăia, până la dispariția finală a dinozaurilor de pe planetă.
Prădători zburători de dimensiuni colosale
Și dacă și uscatul se dovedea a fi un loc foarte periculos pentru un ierbivor, pericolul putea veni și din cer. Aici trebuie menționați niște prădători uriași care se puteau măsura fără probleme cu avioanele. Este vorba de Quetzalcoatlus, o specie de pterodactil ce își trage numele de la zeul aztec Quetzalcoatl, reprezentat sub forma unui șarpe cu pene.
Acestuia i se aduceau sacrificii umane pentru a fi îmbunătățit, fiind mult mai crud decât ființa cu același nume, ce se hrănea probabil cu pește sau cadavre. Quetzalcoatlus este cea mai mare ființă care a zburat vreodată, având o deschidere a aripilor de 9 metri. Deși inofensiv pentru majoritatea ființelor, trebuie să fi fost o priveliște impresionantă în timpul zborului.
ursul cu botul scurt
Mamiferele gigantice din epocile post-dinozauri
După dispariția dinozaurilor, lumea nu a devenit nicidecum un loc mai sigur în fața unor prădători uriași în căutare de hrană. La categoria mamifere, ursul cu botul scurt își merită cu prisosință locul 2. Era de două ori mai mare decât un urs grizzly din ziua de azi, ajungând la 900 de kilograme și depășind 3 metri.
Însă în Mongolia de astăzi, în urmă cu peste 36 de milioane de ani, a existat cel mai mare carnivor din lumea mamiferelor. Se numea Andrewsarchus și semăna vag cu o hienă gigantică. Se hrănea cu orice putea prinde, folosindu-se de colții puternici atașați de craniul ce putea atinge 1 metru lungime. Ajungea fără problemă la o tonă greutate, așa că aproape sigur nu avea concurență în lumea în care trăia.
Nici păsările nu erau inofensive în trecut, o dovedesc păsările terorii (Phorusrhacidae). Mai multe specii au trăit pe continentul american, având o adaptare atât de bună la mediu încât au supraviețuit câteva zeci de milioane de ani. Se hrăneau cu alte păsări, mamifere, etc., pe care le prindeau și sfâșiau cu ajutorul ciocului puternic și încovoiat, cu margini ascuțite ca ale unui cuțit.
Păsările ajungeau la o înălțime de peste 3 metri și aveau o conformație asemănătoare cu a unui struț. Alergau cu 48 de kilometri pe oră, așa că scăparea era dificilă, priveliștea unei asemenea păsări atacând justificându-i pe deplin numele oferit.
