În 1962 avea loc o confruntare directă şi foarte periculoasă între Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică, moment în care cele două superputeri au fost cel mai aproape de un conflict nuclear. Criza rachetelor din Cuba a fost diferită de alte conflicte prin faptul că toate deciziile s-au luat la cel mai înalt nivel posibil. S-au implicat direct Casa Albă şi Kremlinul, fără o participare majoră a birocraţilor, aşa cum se întâmpla în mod obişnuit în politica externă.
După ce a pus mâna pe putere, revoluţionarul cubanez Fidel Castro s-a aliat cu Uniunea Sovietică. Sub conducerea lui Castro, Cuba a devenit dependentă de ajutorul militar şi economic sovietic.
În faţa acestor schimbări, Statele Unite ale Americii au încercat să răstoarne guvernul Castro prin invazia nereuşită de la Golful Porcilor. În timp ce administraţia americană planifica Operaţiunea Mangusta, liderul sovietic Nikita Hruşciov ajunsese la un acord secret cu Fidel Castro de a plasa rachete nucleare sovietice pe teritoriul Cubei. Acţiunea se justifica ca fiind o modalitate de a descuraja încercările viitoare de invazie.
Ceea ce se dorea a fi o operaţiune secretă a devenit un proiect mult prea complex. La sfârşitul lui august 1962 apăreau primele zvonuri despre existenţa acestor rachete, fie de la emigranţii cubanezi ajunşi în Statele Unite, fie de la informatori. Apariţia acestor zvonuri a dus la negarea vehementă din partea diplomaţilor sovietici, care nu fuseseră informaţi de operaţiune.
Cu toate acestea dovezi aveau să apară în septembrie 1962 când, în timpul zborurilor de supraveghere, serviciile secrete americane au observat o acumulare de armament sovietic. În pofida avertizărilor preşedintelui Kennedy, la doar o lună după, un avion american a făcut mai multe poze unor rachete nucleare aflate în construcţie. Prezentarea acestora la Casa Albă a dus la debutul Crizei Rachetelor.
La vederea acestor dovezi, J.F.Kennedy îşi cheamă cei mai apropiaţi consilieri pentru a pune la cale un răspuns. În timp ce unii militau pentru un atac aerian în care urmau a fi distruse toate rachetele, alţii propuneau emiterea de avertismente. Preşedintele american a ales o cale de mijloc. Pe 22 octombrie el a început o carantină navală a Cubei.
În aceeaşi zi, Kennedy îi trimite o scrisoare lui Hruşciov în care cere Uniunii Sovietice demontarea rachetelor şi trimiterea lor înapoi. De asemenea preşedintele american a informat populaţia de evoluţia situaţiei din Cuba, de decizia sa de a institui carantina şi de posibilele repercursiuni la nivel mondial. În acele momente toată lumea se temea de ce e mai rău: posibila începere a unui război nuclear.
După doar două zile, Hruşciov îi răspunde lui Kennedy, declarând carantina un act de agresiune împotriva Uniunii Sovietice; nave sovietice au primit ordinul de a se îndrepta spre Cuba. Chiar şi aşa, unele nave s-au întors din drum în timp ce altele au fost oprite de forţele americane (lăsate să treacă doar dacă nu conţineau armament ofensiv).
În tot acest timp, rachetele se apropiau de stadiul operaţional. Situaţia părea fără ieşire. Comandamentul strategic american se pregătea de un atac iminent dar Kennedy decide să mai acorde o şansă căii diplomatice.
Situaţia ajunsese într-un punct mort, moment în care Casa Albă primeşte un mesaj de la Hruşciov în care se propunea ajungerea la o soluţie amiabilă, evitând catastrofele unui război nuclear. Cu toate acestea speranţa rezolvării nu avea să dureze mult.
A doua zi, Hruşciov trimite un alt mesaj în care specifică faptul că orice soluţionare presupune eliminarea rachetelor americane din Turcia. În aceeaşi zi, un avion de recunoaştere american e doborât deasupra Cubei; faptul duce la pregătirea de atac a Statelor Unite.
Cu toate acestea, preşedintele american decide să răspundă primei propuneri a lui Hruşciov. Acesta propune demontarea rachetelor sovietice sub supravegherea Naţiunilor Unitea şi promite să nu atace Cuba.
Următorul pas l-a reprezentat întâlnirea secretă a procurorului general Robert Kennedy cu ambasadorul sovietic. Acesta comunică intenţia mai veche a Statelor Unite de a elimina rachetele din Turcia. Acest lucru a avut loc curând, dar nu putea fi prezent în nici o soluţionare publică a conflictului. În dimineaţa următoare, Hruşciov anunţă că rachetele vor fi demontate şi trimise înapoi în Uniunea Sovietică.
Criza rachetelor avea să ia sfârşit în noiembrie 1962 iar rachetele americane au fost eliminate din Turcia anul următor.
Criza rachetelor cubaneze a avut nişte rezultate importante. În primul rând a dus la o colaborare a două state cu ideologii diferite. Pentru a preveni apariţia unor situaţii similare a fost stabilită o linie telefonică directă între Casa Albă şi Kremlin, numită Linia Fierbine. Iar în al doilea rând le-a făcut pe cele două superputeri să regândească cursa înarmării nucleare. Primele măsuri luate în acest sens au venit odată cu tratatul de interzicere a testelor nucleare.
Dacă pentru Kenney rezultatele crizei rachetelor au dus la o îmbunătăţire a imaginii, pentru Hruşciov a însemnat începutul sfârşitului. În 1964 avea să-şi piardă poziţia de lider al Uniunii Sovietice.
