Sângeorz – un arhaism cu valenţe mitologice

Sângeorz sau Sân George (din “Sân”/ Sânt” – “Sfânt” şi “Gheorghe”, din grecescul “geôrgos”/Gheorghios, care înseamnă “agricultor, lucrător al pământului” ) este vechea denumire, conservată în limbajul popular, a sărbătorii religioase creştine, închinată Sfântului Gheorghe, celebrată, în fiecare an, la data de 23 aprilie.

În perioada precreştină, Sângeorz marca Noul An arhaic, agro-pastoral, începerea unui nou ciclu vegetal, triumful soarelui, al naturii renăscute, al pământului şi vieţuitoarelor. A existat, cu siguranţă, în vechime, o zeitate autohtonă care patrona această sărbătoare – un erou salvator, care biruia stihiile iernii şi aducea soarele, ploaia şi vegetaţia.

Romulus Vulcănescu, unul dintre cei mai cunoscuţi etnologi români, într-o lucrare fundamentală – “Mitologie română” – stabileşte o filiaţie intre Sângeorz şi Cavalerul Trac, un tânăr zeu – Invictus (Nebiruitul), Aeternus (Veșnicul), “Întemeietorul de neamuri” sau divinitate funerară – reprezentat, de obicei, călare pe un cal alb, aşa cum, mai târziu, în iconografia creştină, este înfăţişat şi Sfântul Gheorghe, “purtătorul de biruinţă”, străpungând cu suliţa un balaur.

În unele reprezentări descoperite pe teritoriul României, Cavalerul Trac, corespondentul precrestin al Sfântului Gheorghe, apare uneori având alături un arbore cu un şarpe încolăcit pe tulpină. În majoritatea mitologiilor, şarpele are funcţie apotropaică (protectoare), pământul şi apa fiind elementele primordiale din care este alcătuit şarpele, potrivit viziunii mitice.

Simboluri şi tradiţii de Sângeorz

Peste Anul Nou agro-pastoral, celebrat după echinoctiul de primăvară, religia creştină a suprapus, aşadar, imaginea Sfântului Gheorghe, aşa explicându-se şi obiceiul ca, în această zi, de 23 aprilie, să se pună la poartă, la ferestre, pe morminte, crenguţe verzi de fag, sălcie, mesteacăn sau frasin, cu funcţie ocrotitoare şi pentru a aduce noroc.

Un alt rit de fertilizare şi fecunditate, păstrat din timpuri imemoriale, este şi “stropitul cu apă”, pentru ca oamenii să rămână tot anul curaţi, sănătoşi şi “iuţi” ca apa de primăvară. Şi animalele duse în transhumanţă se stropesc cu apă sfinţită, înainte de a porni spre munte – gesturi păstrate de pe vremea aceluiaşi zeu arhaic. “Focul viu” este o altă tradiţie, un ritual de purificare, menit să alunge spiritele rele, despre care se spune că ies în această noapte şi se confruntă cu spiritele bune.

Există în folclorul românesc şi o serie de legende care spun că există o “înţelegere” între Sângeorz şi Sâmedru (Sfântul Dumitru, sărbătorit la data de 26 octombrie). Când brotacii se aud pentru prima dată în an, Sângeorz ia “cheile” de la Sâmedru, pentru a da drumul naturii să pornească noul ciclu din eterna devenire.

Se mai spune că, în noaptea care precedă Sărbătoarea Sfântului Gheorghe, nimeni nu ar trebui să doarmă, pentru ca tot anul omul să fie neobosit, iar fetele, dacă privesc într-o cofă cu apă neîncepută, îşi pot visa ursitul. Şi “urzicatul” este un semn de sănătate pentru toată vara.

Numele Gheorghe (inclusiv derivatele lui, masculine şi feminine) îl poartă peste 900 de mii de români (peste 700 de mii de bărbaţi şi aproape 200 de mii de femei). Tuturor celor care îşi serbează ziua onomastică la data de 23 aprilie, de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, La mulţi ani!