Secolul lui Pericle si nostalgiile omului modern

Secolul lui Pericle, adică secolul al V-lea i.Hr., se referă la “epoca de aur” a Atenei, cea mai prosperă, cea mai înfloritoare perioadă din istoria acestei cetăţi antice greceşti, remarcabilă prin personalităţile sale, prin efervescenţa ideilor inovatoare, prin cultură, prin felul în care s-au transformat, în sens pozitiv, mentalităţile, prin modelul de democraţie si spirit civic.

Prin extensie, expresia “Secolul lui Pericle” se foloseşte pentru a denumi metaforic orice altă epocă din istoria umanităţii, care, prin valorile afirmate, prin realizări, prin educaţia, bunăstarea şi fericirea oamenilor, se constituie ca punct de reper, ca model pentru celelalte civilizaţii şi popoare.

Face parte din natura umană dorinţa de a trăi într-o societate care să ofere echilibru, bunăstare, în care fiecare om să-şi găsească rostul, să se bucure de educaţie, de libertate, să se simtă solidar cu aspiraţiile celorlalţi, să participe la viaţa cetăţii, să aibă drept conducători personalităţi veritabile, dedicate cauzelor comune.

Omul modern se întoarce mereu spre “vârstele de aur” ale istoriei ca spre o “matrice” semnificativă, pentru a găsi modele, răspunsuri, soluţii, conştient, poate, că “substanţa lucrurilor este constantă, doar stările se schimbă”, după cum susţineau filosofii stoici.

Cine a fost Pericle?

Despre Pericle, contemporanii săi spuneau că a fost un om providenţial. Strateg, orator şi om de stat atenian, democrat autentic, inteligent, cultivat, Pericle a fost ales de către concetăţenii săi în cele mai înalte funcţii, fără întrerupere, timp de aproape 40 de ani (467 – 428 I.Hr.).

Nu şi-a sporit cu nimic averea de pe urma funcţiilor pe care le-a deţinut, nu a fost preocupat să parvină, a fost un om adevărat al timpului său – “Olimpianul”, cum îi spuneau până şi adversarii politici – un timp numit, nu întâmplător, “Secolul lui Pericle”.

A fost fiul lui Xanthipos, un bogat om politic, conducător al Atenei, la sfârşitul secolului al VI-lea i. Hr., şi începutul secolului al V-lea i.Hr., şi al Agaristei, nepoata lui Clistene, cel căruia i se datorează fondarea democraţiei reprezentative in Atena.

Legendele spun că mama lui Pericle a visat, înainte de naşterea fiului său, că poartă în pântece “un leu”, vis pe care unii l-au interpretat ca un semn premonitoriu pentru destinul de excepţie al lui Pericle, alţii l-au tratat ca pe o “anecdotă” care făcea aluzie la craniul neobişnuit de mare al atenianului.

Pericle s-a bucurat de o educaţie aleasă. Fire interiorizată, a stat vreme îndelungată în preajma unor personalităţi, filosofi, artişti, precum Protagoras, Zenon, Anaxagoras (filosofi presocratici), Phidias (sculptor).

De la aceştia a învăţat necesitatea calmului emoţional în confruntarea cu marile probleme existenţiale, maniera de gândi, verticalitatea comportamentală, adăugate unei carisme oratorice. Chiar dacă nu era un extraordinar orator, Pericle atrăgea prin inteligenţă, echilibru, capacitate de persuasiune.

Drumul în politică al lui Pericle a început cu eliminarea rivalului său, Cimon, utilizând arma “ostracismului” – o procedură prin care cetăţenii care erau consideraţi periculoşi pentru democraţie puteau fi exilaţi pentru o perioadă de zece ani. Cimon a fost acuzat că a trădat interesele Atenei, acţionând ca un partizan al Spartei.

Secolul lui Pericle – marile reforme democratice

Atena, în vremea lui Pericle, era o democraţie directă. Toţi cetăţenii, reuniţi în Adunarea poporului, participau la luarea deciziilor în stat. Pentru a impune Atena ca o forţă politică şi militară, Pericle a încheiat alianţe cu cetăţile Tesalia şi Argos.

Au fost reconstruite templele de pe Acropole, zidurile fortificate din jurul Atenei, templul Erekhtheion, Teatrul lui Dionysos, tocmai pentru a atrage atenţia asupra forţei şi importanţei acestei cetăţi.

Toţi marii oameni de stat au fost preocupaţi de construcţie şi reconstrucţie, Pericle adăugând interesul pentru gustul artistic şi desăvârşirea tehnică, respectul pentru moştenirea culturală şi arhitectonică a Partenonului. Marele sculptor Phidias a fost cel desemnat să se ocupe de lucrările de reconstrucţie ale acestor mari spaţii arhitecturale, care suscită şi astăzi admiraţia celor care le vizitează.

Când atenienii s-au arătat reticenţi la o astfel de cheltuială, Pericle le-a spus că va construi totul pe cheltuiala lui, dar că nu va scrie pe frontonul Partenonului “Atena”, ci numele său, ceea ce i-a convins pe concetăţenii săi să-i fie alături.

În spaţiile publice, se participa nu numai la luarea deciziilor, ci şi la spectacole sau la discursuri, pentru care era nevoie de talent oratoric, cultivat prin educaţie. Mari tragedieni ai antichităţii – Eschil, Sofocle, Euripide – au intrat în sfera de interes a maselor, piesele lor aducând în scenă sentimente puternice şi aspecte fundamentale ale condiţiei umane, care să-i sensibilizeze pe spectatori.

S-a constituit o armată bine organizată, precum şi o flotă comercială puternică, pentru a menţine dominaţia maritimă şi economică a Atenei. Pericle a introdus “solda” în armată, pentru a sprijini familiile cu venituri modeste.

S-a acordat un rol din ce în ce mai important educaţiei copiilor, de acest aspect, într-o familie, ocupându-se în mod special tatăl.

Pericle a fost preocupat de descurajarea demagogiei, de constituirea unei clase politice autentice şi de asigurarea drepturilor tuturor cetăţenilor. Era convins de necesitatea de a oferi oricărui cetăţean dreptul la educaţie, cultură şi viaţă politică. A-i ajuta pe oameni să se “ridice”, pentru Pericle, era o sursă de putere neexploatată de conducătorii Atenei pană la el.

Ceea ce a urmat după “Secolul lui Pericle” a fost un lung declin, până când s-a ivit o altă personalitate – Alexandru cel Mare.

Secolul lui Pericle – controverse

Unii istorici şi filosofi din epoca modernă consideră că, în timp, s-a exagerat imaginea pozitivă a lui Pericle şi a perioadei consacrate sub denumirea “Secolul lui Pericle”. Umberto Eco, de exemplu, cunoscutul autor al romanelor “Numele trandafirului”, “Pendulul lui Foucault”, aprecia că reformele democratice ale lui Pericle ascundeau, de fapt, un populism care ar fi condus, inevitabil, spre eşec.

Astfel de opinii se bazează, de fapt, pe diverse critici pe care i le-au adus lui Pericle, chiar în antichitate, Platon şi Plutarh. Platon îl acuză pe marele om de stat că, prin iniţierea de “solde” şi “indemnizaţii”, Pericle i-ar fi făcut pe atenieni “leneşi, vorbăreţi şi lacomi”.

Iar Plutarch spunea că “Pericle i-a învăţat pe atenieni să le dea bani pentru spectacole, pentru a-i stimula să-şi îndeplinească îndatoririle civice, le-a dat drept de proprietate asupra unor teritorii cucerite şi astfel “i-a răsfăţat, le-a format gustul pentru cheltuială, i-a făcut nesupuşi şi mai puţin înţelepţi”.

Omul providenţial şi marea iubire

Multe, spectaculoase şi fericite împrejurări şi, mai ales, calităţile sale, educaţia sa au făcut din Pericle, mai bine de 40 de ani, marele om de stat al Atenei. În viaţa personală, s-a dovedit un om la fel de onest şi vertical, până la momentul în care, deşi căsătorit, a întâlnit marea iubire a vieţii lui. Iar această iubire a fost Aspasia, o fostă curtezană/hetairă din Milet.

Sursele istorice sunt controversate şi nesigure în privinţa vieţii Aspasiei, dar cele mai multe susţin că era o femeie foarte educată, preocupată de emanciparea femeii, despre care susţinea că ar trebui să participe la viaţa publică, să aibă drepturi egale cu bărbaţii.

Se mai spune că, la momentul în care a întâlnit-o pe Aspasia, în salonul căreia se întâlneau mari personalităţi ale epocii, aceasta era iubita lui Socrate, care i-ar fi cedat-o lui Pericle fără resentimente. Paradoxal, fiului pe care Pericle l-a avut cu Aspasia nu i s-a acordat cetăţenia ateniană, conform legii al cărei autor a fost chiar Pericle, ca cei născuţi din căsătorii cu străinii să nu fie recunoscuţi ca cetăţeni ai Atenei.

Spre sfârşitul vieţii, Pericle a trecut prin drama provocată de pierderea celor doi fii din prima căsătorie, în timpul unei epidemii. De altfel, epidemia de ciumă care a lovit Atena între anii 430 i.Hr. – 426 i.Hr., i-a adus şi lui Pericle sfârşitul, în anul 429 i.Hr.

Secolul lui Pericle şi nostalgiile omului modern

La aproximativ două milenii şi jumătate de la Secolul lui Pericle, “vârsta de aur” a Atenei, aspiraţiile omului, ca parte a unei societăţi, sunt, în mare, aceleaşi. Democraţia, libertatea, dreptul la decizie, educaţia, cultura, apărarea valorilor trecului, ca o condiţie pentru construirea viitorului, respectul, demnitatea, empatia, mândria apartenenţei la un spaţiu care îţi dă identitate în lume sunt valori perene.

Au mai fost, în istorie, alte mari “secole”, care poartă amprenta unor personalităţi – epoca lui Octavian Augustus (secolul I d.Hr.), primul împărat roman – o perioadă de pace, prosperitate şi măreţie, epoca lui Ludovic al XIV-lea, Regele Soare, un conducător luminat, care s-a aflat în fruntea Franţei timp de 72 de ani etc.

“Olimpianul”, cum îi spuneau contemporanii săi lui Pericle, a impus respect, a stârnit admiraţie, iar cât a fost conducător al Atenei a dat curaj, forţă şi integritate cetăţenilor săi.

Diodor din Sicilia, istoric roman, de origine greacă, în secolul I d.Hr., lăudându-i personalitatea, spunea că Pericle “a luminat şi a încântat Grecia”. Oricând, inclusiv astăzi, “Secolul lui Pericle” poate inspira personalităţi şi popoare, mai ales pe acelea care nu si-au gasit incă drumul si identitatea.

http://www.youtube.com/watch?v=OYZ6noHRENE