Ţapul ispăşitor este o expresie frecvent utilizată şi care are sensul de persoana “aleasă” să suporte consecinţele pentru greşelile altora, să ispăşească o culpă pentru care este, total sau parţial, nevinovată.

Atribuirea ipostazei de ţap ispăşitor unei anumite persoane (sau unui grup) poate avea diverse motivaţii – antipatia faţă de aceasta, sustragerea “agresorului” de la anumite responsabilităţi, poziţia socială etc.

Prezentă în multe limbi, expresia “ţap ispăşitor” are diverse rădăcini culturale, religioase şi sociale. Rene Girard, un foarte cunoscut antropolog, într-o carte intitulată chiar aşa – “Ţapul ispăşitor” – dar şi în volumele “Violenţa şi sacrul”, “Despre cele ascunse de la întemeierea lumii” (toate traduse şi în româneşte) – subliniază că întreaga civilizaţie umană decurge dintr-o violenţă colectivă primordială, aşa cum arată nenumărate mituri, inclusiv cele despre “ţapul” sacrificat.

Ţapul ispăşitor – originea expresiei

Ţapul ispăşitor
Ţapul ispăşitor

Cea mai cunoscută explicaţie pentru originea expresiei “ţapul ispăşitor” este cea care face trimitere la un ritual specific iudaismului antic – “Yom Kippur” (“Ziua ispăşirii”) – când Marele Preot, cerând iertare lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor, trebuia să aleagă un ţap asupra căruia se “transferau” păcatele, după care animalul era alungat în deşert – “un ţap pentru Azazel”, Azazel fiind, potrivit unor texte apocrife, un demon antic despre care vechii canaaniţi credeau că locuieşte un deşert.

De aici şi sensul general, metaforic, din limbajul comun de astăzi, al expresiei “ţap ispăşitor”, pentru a indica o persoană care este învinovățită și pedepsită pentru “păcatele”/ greşelile altora.

Într-un pasaj din “Levitic” (a Cincea Carte a Bibliei ebraice) se spune că Marele Preot, pe lângă “ţapul ispăşitor” pentru Azazel, mai alegea unul care era imolat (sacrificat) lângă altarul sacrificiilor, de la intrarea în templu, după care sângele animalului era folosit pentru curățarea templului și a altarului profanat de păcatele israeliților.

Şi în Grecia antică, existau ritualuri legate de combaterea unei calamităţi sau de alungarea forţelor răului (foamete, calamităţi naturale, epidemii etc.). La greci, “pharmakos” era termenul care desemna “ţapul ispăşitor” – adică un animal sau chiar o persoană (de obicei, un om sărac, un sclav, un criminal etc.) care trebuia alungat(ă) în afara cetăţii, purtând, simbolic, vinovăţiile tuturor celorlalţi.

Citește și:  Care este sensul neologismelor – metrosexual, hipster, mandrogin, mainstream?

In diverse alte părţi din Orientul antic, în Siria, de exemplu, erau importante obiceiurile legate de purificarea ritualică de la nunta regelui, când un ţap era dus în deşertul Alini, animalului fiindu-i atribuite toate faptele rele ale comunităţii.

Resorturile psihologice ale desemnării unui “ţap ispăşitor”

Ţapul ispăşitor

Antropolgul Rene Girard, în cartea menţionată anterior (“Ţapul ispăşitor”), explică această tendinţă de a învinovăţi pe altcineva de un rău pe care nu l-a făcut prin “triunghiul mimetic” – o relaţie simbolică între indivizii A şi B şi un presupus “bine”/ avantaj (C).

De exemplu, B deţine o proprietate sau alte bunuri materiale sau ceva ce îl face fericit, iar A gândeşte că lui îi lipsesc aceste lucruri sau că propria bucurie este ameninţată prin simplul fapt că B le are. Această “rivalitate mimetică”, motivată de nevoia de “a avea”, în loc de “a fi”, inevitabil va crea tensiuni – “A-ți fixa atenția admirativă asupra unui model înseamnă deja a-i recunoaște sau a-i acorda un prestigiu pe care nu-l posedă, ceea ce echivalează cu constatarea propriei insuficiențe de a fi” (Rene Girard). Debuşeul, în aceste condiţii, pentru A, este “denunţarea” celuilalt ca “ţap ispăşitor”.

Este un mecanism temporar de înăbuşire a frustrărilor şi chiar a violenţei. Țapul ispășitor desemnează, aşadar, individul “vinovat” în ochii acuzatorilor săi, dar nevinovat din punctul de vedere al „adevărului”, prin care un alt individ sau grupul (unindu-se împotriva lui) va găsi o pace efemeră.

În psihologia contemporană

În psihologia contemporană, tentaţia găsirii unui “ţap ispăşitor” este pusă şi pe seama antipatiei faţă de cineva, pe seama fricii, a anxietăţii, a pierderii controlului, a nevoii de “autoconservare”. Este o formă de autoapărare când sentimentul pierderii controlului devine dominant, la nivel individual sau colectiv (in al doilea caz, de pildă, o criză majoră, o pandemie, o recesiune economică etc.), pentru că pare o soluţie “uşoară” – “eliminarea ţapului ispăşitor” – şi creează iluzia că lumea este stabilă, ordonată, previzibilă.

Se întâmplă frecvent, de asemenea, ca atunci când imaginea de sine a unui individ este amenințată și alte tehnici de protecție au eșuat, acesta să recurgă la “țapi ispășitori”, pentru a se “apăra” prin deplasarea atenției asupra celorlalți.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.